1. Încurajarea emigrării
românilor înafara ţării prin măsurile aberante luate (taxe de autor acum
??), lipsa de verticalitate în faţa organismelor străine (UE/FMI/NATO),
lipsa dorinţei de a redresa ţara cu adevărat şi nu în ultimul rand, prin
tolerarea corupţiei. Decât să îndure batjocură şi foame, oamenii pleacă.
Că îşi fac rău pe termen lung atât lor cât şi ţării e altceva, dar rezultatul
concret este de-popularea României de români.
Toate sunt îngrijorătoare căci puse laolaltă, dovedesc
o agendă de depopulare a României, una aplicată prin cele mai insidioase
mijloace. Dacă-ar fi vorba numai de absorbirea a 50,000 + de străini ce
nu au absolut nimic de-a face cu neamul, credinţa, valorile şi tradiţiile
noastre, anual şi încă ar fi rău destul. Se pare însă
că prin amploarea activităţii, e vorba de ceva cu mult mai grav de atât:
Ce-ar fi dacă-am afla că membrii unei anumite
etnii, primesc câteva sute de mii de euro fiecare, doar pentru a se stabili în
România? Mai vin ei ca şi
contributori in societatea românească, sau ca şi stăpâni de-a gata? Aparţin
ei în casa noastră ? E deci românul bun
numai pentru a-i alege pe “conducătorii” ăştia, pentru a trimite bani şi pentru
a se supune celor ce vor să ne insclăvească IARĂŞI, sau mai avem noi un cuvânt
de spus în ţara noastră? A cui e România pân’ la urmă domnilor
guvernanţi, ei ? E timpul deci să
aflăm care sunt planurile de colonizare a României, de când există ele şi mai
ales cine sunt şi care va fi numărul coloniştilor-viitori-stăpâni (sau poate prezenţi după cum se laudă?)- ai noştri; Nu îi putem blama că jinduiesc să
pună mâna pe România, căci o ţară atât de minunată, de-abia ne merită pe noi se
vede, dar dacă vrem să mai avem ce lăsa copiilor noştri, înafara unor acte de
îndatorare către bănci, e obligatoriu să deschidem ochii, apoi să acţionăm: În ultimii 20 de ani,
românul doritor să se simtă în largul său ca român se împiedică cel mai tare în
ideea că părinţii săi au fost capabili de cea mai abjectă crimă: genocidul. Ca
o confirmare a re-instalării cominterniştilor la guvernarea României în
decembrie 1989, după 1990 s-a lansat şi apoi a fost oficial însușită, inclusiv
la nivelul manualelor şcolare, teza că din ordinul mareşalului Ion Antonescu şi
în conformitate cu legile emanate de guvernarea acestuia, românii au ucis
aproape 300 000 (trei sute de mii) de evrei. Ne
angajăm întreaga noastră credibilitate afirmând că niciun document serios nu
probează acuzaţia de genocid și de holocaust adusă românilor. Nici măcar pentru
un singur evreu nu se poate afirma că a fost ucis, conform legilor sau
uzanţelor româneşti, pentru motivul că era evreu! Dimpotrivă, când avem documente credibile, acestea dovedesc
limpede că în România nu a fost niciodată vreun genocid, împotriva evreilor sau
a altor etnii. Nici „măcar” un pogrom, două… Documentele serioase, autentice,
dovedesc mereu ceea ce ştiam cu toţii până în 1990, anume că în România regimul
mareşalului Ion Antonescu i-a salvat pe evrei, evrei pentru care România acelor
ani a reprezentat „o oază de linişte” (apud istoricul evreu Braham Randolph),
un „colac de salvare”(rabinul Moshe Carmilly Weinberger). O spectaculoasă
confirmare ne-a oferit-o recent însuşi preşedintele evreu Shimon Peres, care
le-a mulţumit românilor că i-am protejat pe evrei în timpul celui de al 2-lea
război mondial, făcând astfel posibilă emigrarea a 400.000 de evrei, cu rol
extrem de important în edificarea statului Israel. După cum se ştie, declarația
lui Shimon Peres, atât de conformă adevărului, a stârnit reacţia unor oficiali
ai minciunii despre Holocaustul din România… Ce să înţelegem din această
neconcordanţă între preşedintele Israelului şi activiştii Holocaustului?
După părerea mea, Shimon
Peres a vorbit din partea evreilor, tot mai mulți, care îşi dau seama că
minciuna cu Holocaustul are zilele numărate şi că singura şansă a evreilor de a
diminua consecinţele aflării adevărului este ca ei înşişi, evreii, să dea
tonul! Aşa cum au făcut-o dezvăluind lumii că vestitul săpun evreiesc nu are
nici urmă de ADN uman în el! („Dar cine susţine că evreii ar fi fiinţe
umane?!”, se zice că ar fi exclamat un evreu mai hâtru, comentând dezvăluirea
oficializată de Yad Vashem…) Dacă în România s-a practicat vreodată genocidul, acela a
fost un genocid anti-românesc! În propria lor ţară, adeseori românii, pentru că
erau români, au fost persecutaţi, marginalizaţi ori chiar hăituiţi de către
străini cotropitori şi de minoritari colaboraţionişti. Perioada cominternistă (1945-1960)
a încercat să împingă antiromânismul spre genocid, dar nu a reuşit. Amintesc în
acest sens unul din motivele pentru care Gheorghiu Dej a desfiinţat la vremea
aceea vestita Regiune Autonomă Maghiară: deţinuţii politici proveniţi din
această zonă a ţării erau numai etnici români. „Numai românii sunt duşmanii
comunismului?” s-a mirat Gheorghiu-Dej. Pasămite, maghiarii aveau de-a face cu
penitenciarele comuniste numai în calitate de gardieni, anchetatori, procurori
etc…
După 1990, discret şi cu scheme mult mai
subtile, insesizabile pentru omul de rând, pentru omul normal, odată cu
revenirea cominterniştilor la guvernarea României s-a reluat genocidul
antiromânesc… Aceste pagini sunt scrise cu amărăciunea şi revolta pe care mi le
provoacă conştiinţa că avem de trăit într-o asemenea epocă, guvernaţi cu un
astfel de program!… De ce? Cu ce am greşit şi în faţa cui?!
Încerc de aproape 20 de
ani să înțeleg motivele pentru care suntem acuzați pe nedrept de holocaust, o
crimă atât de urîtă, incalificabilă între oameni normali, crimă pentru care nu
există în limbajul omenesc termenul potrivit… Aşa cum mă aşteptam, cercetarea
acestui subiect m-a dus departe de evenimentele şi faptele din care este
alcătuită istoria noastră, a românilor. La vremea respectivă i-am şi avertizat
pe cei ce ne acuzau de Holocaust: ne obligați să ne apărăm, să găsim argumente
în favoarea nevinovăţiei noastre. S-ar putea ca aceste argumente să sfârşească
prin a vă incrimina pe voi, care ne acuzaţi într-o manieră atât de cinică şi de
iresponsabilă.
În
principiu, istoria din ultimii 170 de ani a României nu poate fi analizată şi
înţeleasă fără a introduce în relatarea noastră tot cortegiul de evenimente pe
care l-a produs apariția evreilor în număr mare pe meleagurile noastre. În
prezentul rezumat al contenciosului româno-evreiesc, al confruntării dintre
români şi evrei, al colaborării dintre noi şi evrei, vom orienta toată povestea
în funcţie de o singură problemă, care i-a preocupat pe evrei dintotdeauna şi
cu intensitate cea mai mare: problema unei patrii, a unui Israel în care să-şi
făurească râvnitul cămin naţional, evreiesc. Vechimea acestei aspiraţii, a
acestui vis, se pierde în negura secolelor care s-au scurs de la risipirea
evreilor în lume.
Cert este că după Pacea de
la Adrianopol, din 1829, se constată un interes tot mai mare al evreilor
rătăcitori pentru ţinuturile româneşti, îndeosebi pentru Moldova şi
Maramureş, unde vin să se aciueze într-un număr tot mai
mare. Iar când spunem
Moldova, în termeni mai expliciţi avem în vedere şi Basarabia, cu Bucovina
toată. Identificăm,
din această perspectivă, trei secvențe, trei „momente”, trei etape istorice:
Prima: În a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
majoritatea oraşelor şi târgurilor moldoveneşti se transformă în localităţi cu
populaţie mixtă, jumătate evreiască. Evreii se instalează şi în sate, ca
arendaşi sau cârciumari. Prin tehnici comerciale oneroase şi acţionând în mod
evident „în haită”, după un program insidios, bazat pe tehnici de înşelăciune
ingenioase, nemaicunoscute pe meleagurile patriarhale ale Moldovei, evreii
ajung curând să acapareze şi să monopolizeze importante ramuri economice,
comerciale şi financiare. Destul de repede a devenit limpede pentru liderii
politici şi spirituali din România care era ţinta acestei invazii. Nu era vorba
de o întâmplare, de simpla goană după câştig nemuncit, ci totul avea o
explicaţie, din păcate extrem de gravă: se derula astfel proiectul de a
instaura un stat evreiesc în Europa, la marginea imperiului rus, pe un
teritoriu ce ar fi cuprins Galiţia, Maramureş şi Moldova. Reacţia noastră de apărare, de legitimă apărare, nu a
întârziat să apară, producând atitudini, idei, texte care vor deveni o bază
teoretică a românismului.
Puţini sunt intelectualii români de marcă şi
politicienii cu suprafaţă care să nu fi luat atitudine critică faţă de invazia
evreiască. Îi pomenim pe câţiva: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Vasile
Conta, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nicolae Paulescu etc.
Această reacţie ne-a atras însă ostilitatea presei internaţionale, atât de bine
controlată de evrei. O ostilitate împinsă până la minciună, calomnie,
denigrare, mistificare etc. Menţionăm un
detaliu edificator: când s-au stabilit primele relaţii diplomatice dintre
România şi Statele Unite, de peste ocean ne-a venit ca reprezentant al
intereselor americane, ca consul, însuşi şeful comunităţii mondiale a evreilor,
Franklin Benjamin Peixoto, promotorul cel mai asiduu al proiectului Israel în
Estul României. Ce căuta un personaj politic atât de impotant într-o funcţie
diplomatică atât de măruntă, de consul?! Nu funcţia era vizată, ci spaţiul unde
avea să se exercite acea funcţie:România, programată să devină, în partea ei de
Est, noul stat Israel! Prezenţa lui Peixoto în România, funcţie mult sub pretenţiile unui
lider mondial al evreimii, este o dovadă în plus şi indubitabilă, imposibil de
interpretat altfel, a insistenţei evreieşti, a unor lideri evrei bezmetici,
pentru realizarea acestui proiect paranoic: Israel în România!
Se impune o întrebare:
în ce măsură evreii de rând din România cunoşteau acest proiect? Proiect care,
ca să rămână secret şi neştiut de români, trebuia să rămână secret şi pentru
majoritatea evreilor… Se cuvine
de asemenea pornită cercetarea asupra contingentului mare de evrei care în mod
deliberat şi deschis au sabotat în fapt proiectul sionist şi şi-au afirmat
loialitatea faţă de români şi disponibilitatea de a duce o viaţă normală,
statornicită în acest spaţiu, evrei sincer deschişi ideii de normalitate în
relaţiile dintre oameni şi popoare.
Aceşti evrei şi-au luat şi numele de evrei
pământeni, au avut şi un partid care a trimis reprezentanţi în Parlament. Au
dispărut din păcate chiar şi din …manualele de istorie, sub presiunea sionistă
din secolul următor, al 20-lea. Nimeni nu-i mai pomeneşte. Şi doar dintre aceşti
evrei s-au ridicat majoritatea evreilor care îşi merită recunoştinţa noastră şi
numele de români. Un Tudor Vianu, un Nicolae Steinhardt, un Edgar Papu, un
Alexandru Graur…
Din păcate, printre aceşti
evrei de treabă, oneşti şi loiali poporului român care le era gazdă, nu-i putem
număra şi pe Lazăr Şăineanu şi Moses Gaster, pe care autorităţile româneşti
i-au obligat să părăsească teritoriul Ţării. Fuseseră identificaţi ca agenţi ai
proiectului Israel în România… Agenţi cu misiuni discrete şi subtile, pe măsura
înzestrării lor intelectuale deosebite… Mare păcat!
Ce a rezultat din proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA? A rezultat multă
suferinţă pentru români, sub diverse forme. Multă energie consumată în van,
de-o parte şi de alta! Multe resentimente adunate într-un secol şi ceva de
confruntare între naţionalismul românesc şi paranoia sionistă! Istoricii
români, prea grijulii să nu-şi compromită relaţiile sociale şi interesele
personale, întârzie să facă un inventar riguros al suferinţelor noastre. Nu
este timpul pierdut, dar deja s-a pierdut multă informaţie orală, deseori mai
importantă decât toate arhivele. Au suferit şi evreii din
pricina acestui proiect nesăbuit, ca şi din cauza teroarei impuse de Cahal, de
exclusivismul religios talmudic, atent să reprime orice tentativă de a se
asimila a evreilor. În mod semnificativ, povestea junei Haia Sanis nu a scris-o
un evreu, la fel cum nici piesa Take, Ianke şi Kadîr…
Ca români, nu avem ce ne
reproşa faţă de evrei. Dimpotrivă, avem a le cere socoteală pentru netrebnicul
proiect. Cu atât mai mult cu cât, sub o formă nouă, vor unii să-l reia!!…
O variantă a acestui proiect a constituit-o intenţia
de a declara Basarabia ca republică socialistă sovietică evreiască… Încercarea
s-a produs în anul primei ocupaţii sovietice: iulie 1940-iunie 1941. Se
convocase congresul „reprezentanţilor” poporului din Basarabia, s-a şi întrunit
acesta, sub preşedinţia evreului Lazar Kaganovici, dar în ultima clipă acordul
lui Stalin a fost retras… Păcat. Ar fi încheiat definitiv orice discuţie în
contradictoriu, vădind pentru toată lumea esenţa tembelă şi criminală
deopotrivă a proiectului (de tip) sionist!
Cărei instanţe evreieşti
îi putem cere socoteală azi pentru proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA? Căci avem tot
dreptul s-o facem, nu neapărat pentru a pretinde reparaţii materiale, cât mai
ales pentru a cere ridicarea embargoului mediatic asupra acestui subiect,
recunoaşterea publică a vinovăţiei, retragerea acuzaţiilor iresponsabile la
adresa românilor, deschiderea arhivelor şi tot ce se mai cuvine a dobândi în
numele Adevărului! Al doilea
episod semnificativ al contenciosului româno-iudaic s-a consumat în timpul
celui de al II-lea Război Mondial, şi include trei momente mereu invocate de
evrei:
(1) Pogromul de la București, din ianuarie 1941, din timpul Rebeliunii
Legionare,
(2) Pogromul de la Iași, din iunie 1941 și
(3) Genocidul sau
Holocaustul din Transnistria, din septembrie 1941-martie 1944.
În discuţia noastră lămuritoare, trebuie introdus un reper
nou şi extrem de important, decisiv pentru istoria lumii (sic!): hotărîrea
evreilor sionişti, luată la începutul secolului al XX-lea, de a-şi construi o
ţară în Palestina, pe locul Israelului biblic. Trebuie spus şi subliniat că
această decizie nu a tulburat cu nimic comunitatea internaţională. Dimpotrivă,
e de remarcat, cu satisfacţie, faptul că întreaga comunitate internaţională a
privit cu înţelegere şi spirit cooperant această doleanţă a evreilor,
oferindu-le acestora, în completare, şi alte teritorii: Madagascar, Uganda sau
Rhodesia, în diverse variante, cea mai tentantă fiind aceea a unui
stat-metropolă Israel în Palestina şi un alt teritoriu, cu rang de colonie a
primului, în Africa, pentru a putea aduna la un loc un număr cât mai mare de
evrei. Evident, acestea erau planuri pe „un
petec de hârtie”.
Când s-a trecut la realizarea Israelului, la colonizarea
Palestinei cu evrei care să accepte voluntar să-şi părăsească casa şi ţara în
care trăiseră până atunci, s-a constatat că evreii nu se prea înghesuiau.
Reacţia lor la ciudatul proiect sionist nu a fost cea pe care au scontat
sioniştii, era însă o reacţie cu totul normală: evreii au fost puşi să aleagă
între viaţa pe care o duceau, uneori de câteva generaţii, într-un mediu social
cunoscut, stabil, acceptat, resimţit ca propice pentru viitorul familiei, şi
strămutarea în necunoscut, într-un climat străin, mai degrabă ostil, cu o
mulţime de necunoscute, plin de primejdii. Era de aşteptat ca majoritatea
evreilor să ezite, să nu se grăbească să alerge spre misiunea sfîntă, istorică,
eroică bla-bla, bla-bla, la care erau invitaţi: refacerea Israelului… Pentru
acest proiect evreii au fost gata să cotizeze şi au făcut-o cu generozitate,
dar când a fost vorba să facă pasul, atât de şocant, de traumatizant, al
emigrării, la care erau invitaţi, majoritatea au cerut timp de gândire şi de
răzgândire… Se pare că primii care nu s-au grăbit să emigreze în Palestina au
fost liderii sionişti, autorii proiectului! Acesta
este un moment extrem de important pentru istoria lumii, MOMENTUL CÂND EVREII
SIONIŞTI CONSTATĂ CĂ PROIECTUL RECONSTITUIRII ISRAELULUI NU SE POATE REALIZA
DEOARECE NU SE OFEREAU EVREII, CÂTEVA MILIOANE, CARE SĂ POPULEZE PALESTINA…
Consecinţele acestui refuz au fost catastrofale pentru istoria lumii, a Europei
în primul rând! Ca şi pentru oricare dintre cititorii acestor pagini!… Şi
anume: Nebunia sionistă nu a acceptat această
situaţie, care însemna abandonarea proiectului Israel. Un proiect despre care
se putea spune, între oameni normali, că se născuse mort… Evreii sionişti nu
s-au împăcat însă cu evidenţa faptului că, în afară de câteva sute de tineri
entuziaşti şi săraci, alţi evrei nu erau tentaţi să facă pasul riscant al unei
schimbări atât de radicale în viaţa lor. Decât cel mult, pentru evreii în
vârstă, Palestina era un loc tentant în care să vii să mori şi să fii acolo
îngropat, în pămîntul străbun…
În rest, în mod evident Palestina nu oferea
nicio posibilitate de viaţă după parametrii evreieşti tradiţionali, îndătinaţi…
Ci numai din pur idealism cineva se putea lansa într-o asemenea aventură! Dar
de unde atâta idealism, la milioane de persoane?!… Sioniştii nu au abandonat proiectul, ci au imaginat faza a
doua a proiectului, soluţia de „avarie”: constrângerea evreilor de a-şi părăsi
casa şi ţara pentru a se strămuta în Palestina, în Eretz Israel! Conform principiului …moldav: dacă voi nu mă vreți, eu vă
vreau… Cum puteau fi obligaţi milioane de
evrei să ia calea pribegiei spre ţinutul inospitalier al Palestinei? Cu ce îi
puteau constrânge evreii sionişti pe ceilalţi evrei? Cu nimic! În niciun chip!
Singurii care îi puteau constrânge pe evrei erau …neevreii, autorităţile din
ţările unde trăiau mulți evrei! Iar instrumentul care i-a şi constrâns pe evrei
să plece au fost …două: holocaustul şi comunismul. Ce au în comun cele două mari hecatombe? Un singur lucru:
rolul benefic, decisiv, pe care l-au jucat în apariţia şi consolidarea statului
Israel. Suferinţele evreieşti îndurate în al doilea război mondial, mediatizate
bine, chiar în exces şi cu exagerări fără precedent, au sensibilizat lumea întreagă,
cu osebire pe cea anglo-saxonă, astfel că ideea de a se constitui un stat nou,
ţară şi cămin pentru evreii atât de urgisiţi, s-a impus aproape de la sine
publicului şi guvernelor, fără eforturi deosebite. Efectul cel mai important al
persecuţiilor anti-evreieşti din Germania şi ţările satelit ale acesteia a fost
că un mare număr de evrei au ales să emigreze totuşi în Palestina, în viitorul
Israel. În plus, după constituirea sa, statul Israel a început să beneficieze
de sume impresionante percepute ca reparaţii pentru suferinţele evreilor loviţi
de Holocaust. Dar nici pe departe evreii
astfel ajunşi în Palestina de teama naziştilor, deci până în 1945, nu erau
suficient de mulţi pentru a asigura funcţionarea unui stat şi pentru a
contra-balansa numărul relativ mare de palestinieni.
Mai era nevoie de alţi
evrei, mult mai mulţi. Aceştia au venit din ţările de curând intrate sub regim
comunist. Evreii din aceste ţări au luat calea emigraţiei, în număr tot mai
mare, pe măsură ce regimul comunist instalat se arăta tot mai nepotrivit cu
starea de normalitate, mai abuziv, criminal propriu zis. În ţările obligate să
treacă la comunism a crescut brusc numărul celor doritori să-ţi părăsească ţara
din cauza noului regim. S-a creat o adevărată psihoză a plecării, bine
întreţinută de propaganda occidentală. Dar o dată lăsată cortina de fier, s-a
interzis dreptul de a-ți alege ţara în care să trăieşti, dreptul de a părăsi
ţara în care te afli. Binefacerile comunismului deveniseră obligatorii. Cu o
singură excepţie: numai evreii puteau părăsi raiul comunist! Evreii inventaseră
comunismul şi, ca beneficiari ai brevetului, aveau dreptul numai ei să se
lepede de comunism… Paradoxul situaţiei se
pretează la numeroase interpretări şi comentarii, inclusiv amuzante, sarcastice.
Comentariul cel mai justificat însă este unul dramatic: aşadar, simplificând
lucrurile, dar fără a le deforma propriu-zis, avem motive să credem că
instaurarea comunismului de către evreii cominternişti în Europa de Est a avut
drept scop să deterioreze condiţiile generale de viaţă, ale tuturor, în aşa
măsură încât să-i determine pe evrei să emigreze în Palestina, în Israel.
Spune multe detaliul că, practic, numai evreii puteau
părăsi legal regimul comunist. Pentru ne-evrei nu a existat niciun mijloc legal.
Mulți ne-evrei, dorind să plece cu orice preț din lagărul comunist, au plătit
cu viaţa sau cu libertatea această încercare. Ne-evreilor care au rămas în
lagărul comunist nu le-a fost uşor. Desproprietăriţi şi pauperizaţi, foarte
mulţi marginalizaţi ca indezirabili sau inadaptabili ideologici, mulţi arestaţi
şi condamnaţi pe nedrept, se poate spune că pentru majoritatea locuitorilor din
aceste ţări viaţa s-a schimbat radical în rău, devenind insuportabilă în multe
privinţe. Niciodată nu am primit un răspuns logic la întrebarea de ce, cui a
folosit experimentul comunist, falimentar dinainte de a se naşte? Întrebăm
acum: în ce măsură este corectă ipoteza că toate aceste nenorociri care
au afectat jumătate din Europa s-au petrecut pentru a-i determina pe evrei să
părăsească aceste ţări în care trăiau de câteva generaţii şi să emigreze în
Israel? Nota bene: aceiaşi evrei, invitaţi
să plece în Israel pe vremea când ţările respective nu erau încă comuniste, ci
ţări „normale”, nu s-au arătat deloc dispuşi să le părăsească. Schimbarea de
atitudine a evreilor faţă de ideea plecării în Israel a fost în mod clar
cauzată de schimbarea regimului social-politic în ţara de baştină… În privinţa
asta nu poate exista nicio îndoială! Cererea de plecare a evreilor din România
a fost, sub comunişti, mult mai mare ca pe vremea lui Ion Antonescu… Comunismul
a fost mai greu de suportat decât aşa zisul regim de exterminare! Mi se pare evident că e mult adevăr în această ipoteză.
Chiar dacă vom identifica şi alte cauze şi scopuri pentru experimentul
comunist, ipoteza subordonării experimentului bolşevic la proiectul sionist de
comasare în Israel a unui număr cât mai mare de evrei nu poate fi respinsă şi
trebuie consacrată ca atare. Caz în care, în mod evident, avem datoria să ne
întrebăm cine poartă răspunderea pentru imensele suferinţe pricinuite de
instalarea comunismului în Europa de Est! Să nu ne sfiim să arătăm acuzator
spre liderii sionismului! Nebunia sionistă a făcut şi face în continuare multe
victime şi printre evrei!
Cu atât mai mult avem dreptul să cerem liderilor şi
organizaţiilor sioniste, înseşi ideii sioniste (sic!), să dea socoteală în faţa
tuturor, evrei şi ne-evrei, pentru milioanele de vieţi distruse ori
batjocorite! Zeci, sute de milioane de oameni care au suferit ca niciodată în
istorie! O mai spun o dată: eu şi oricare dintre cititorii acestor rânduri am
fi avut o viaţă mai uşoară, mai frumoasă, mai îndestulată dacă sioniştii nu ar
fi conspirat şi acţionat pentru proiectul Israel în Palestina, prin care au
stricat tihna şi normalitatea existenţei noastre ca români, ca europeni, ca
oameni! În nebunia lor nu au avut niciun scrupul! Au recurs însă, cu viclenie,
inclusiv la stratagema clasică a inversării rolurilor: noi, victimele, am
devenit vinovaţi de crimele plănuite şi înfăptuite de ei, de sionişti şi de
evreii cominternişti!… …Acesta ar fi al
treilea moment de tensiune – eufemistic vorbind, din istoria relațiilor dintre
români și evrei. Momentul cel mai dureros… *
Românul se ferește în ultima vreme să mai spună că „mai
rău nu se poate”. A spus-o de atâtea ori înainte de 1990, pe vremea lui Nicolae
Ceaușescu, ca după aceea să constate, cu perplexitate și amărăciune, că se
poate, „se poate și mai rău”!… Vorba asta se potrivește și pentru necazurile
noastre cu evreii. Se pare că al treilea moment, cât va fi fost el de dureros,
n-a fost totuși cel mai! Căci a urmat și al patrulea …moment, încă neîncheiat,
în care trăim și evoluăm noi, cei de azi!…
Dacă
în 1944, evreii comuniști, cominterniști, au ajuns să pună mâna pe guvernarea
României și să-și facă de cap sub protecția ocupantului sovietic, după 1990
România a ajuns din nou sub controlul unor structuri evreiești (tot
cominterniste?), fără ca acestea să se bucure de un sprijin extern brutal și
prea evident. În mod semnficativ, principalii actori ai evenimentelor din
decembrie 1989, adică Ion Iliescu, Petre Roman și Silviu Brucan, care au
pretins a fi aduși de „valul revoluției”(!!!) în fruntea evenimentelor, aparțin
fostelor structuri cominterniste. Ion Iliescu și Petre Roman ca urmașii cuminți
ai unor cominterniști notorii, identificați sigur ca agenți sovietici, iar al
treilea, Silviu Brucan, ca supraviețuitor al valului cominternist abătut asupra
României după august 1944. Petre Roman și Silviu Brucan evrei cu acte în regulă,
Ion Iliescu cu o naționalitate ceva mai …complexă, amestec de bulgar, evreu și,
probabil, ceva român. Ion Iliescu nu a dat niciodată dovadă că ar simți
românește. De ceilalți doi, ce să mai vorbim?!… Mai
mult, nici ceilalți doi președinți, Emil Constantinescu și Traian Băsescu, nu
au o apartenență etnică cert românească și s-au ferit s-o lămurească. După
știința mea, mama lui Emil Constantinescu este evreică și se trage dintr-o
familie de evrei anarhiști, izgoniți din Elveția și pripășiți în Rusia înainte
de 1918, în Basarabia mai exact. Despre Traian Băsescu circulă două variante:
tată evreu, plecat în Israel, unde ar mai fi și azi în viață; mama evreică,
tata evreu… Circulă este un fel de a spune,
căci subiectul este tabu pentru mass media. În mod semnificativ, nici una
dintre aceste biete femei nu a apărut public să-și arate bucuria pentru
ascensiunea fiului. Orice presă sau televiziune liberă, necontrolată din umbră,
ar fi găsit interesant pentru noi, publicul, să ne facă cunoștință cu …muma lui
Ștefan cel Mare a zilelor noastre.
Am avut parte de trei președinți efectiv
anormali, care se rușinează să spună cine le sunt părinții!… Se rușinează să
apară în public cu propria lor mamă. Nici nu-și pomenesc părinții în CV-ul de
pe internet! Ce au de ascuns? Recomand celor care citesc aceste
pagini să caute pe internet biografia celor trei președinți români de după
1990, și s-o compare cu biografia, tot oficială, a lui Nicholas Sarkozy,
președintele Franței. Evreu, dar evreu normal, care nu uneltește împotriva
celor ce l-au ales, Sarkozy nu-și ascunde ascendenții. Nu există nicio legătură
între originea sa evreiască și politica pe care o duce ca președinte al Franței
în folosul Franței, al francezilor!… Ceea ce nu putem spune și noi, despre
președinții cu care ne-a pedepsit Dumnezeu după 1990. Niște… Mă consider un om normal. Mă străduiesc să fiu, în orice
caz. Nu resping nicicum ideea ca în fruntea statului sau guvernului român să
ajungă un alogen. Am mai avut regi și domnitori străini. Toate popoarele
europene au cunoscut această situație și nu o blamăm sau incriminăm în vreun
fel. Dar în asemenea cazuri cred că starea de normalitate impune anumite
restricții, anumite condiții, limite a căror depășire nu poate fi trecută cu
vederea în numele toleranței și al combaterii gesturilor de discriminare
etnică. Iată, pe această temă, câteva considerente și observații: Persoana în cauză, adică alogenul ajuns în funcții publice
înalte, se cuvine să nu-și ascundă originea etnică, ci s-o asume cu seninătate
și ceva umor, dacă se poate. Exemplu de urmat, exemplu de normalitate, Varujan
Vozganian, mândru de stirpea sa armenească. Frecvența
cu care apar alogenii în asemenea funcții trebuie să respecte oarecum
„algoritmul” demografic. Regula nu poate fi decât una: în mod obișnuit, în
asemenea funcții ajung cel mai des reprezentanți ai etniei majoritare! A avea
un președinte cu origine românească incertă nu este în regulă.
A avea trei
președinți la rând numai pe jumătate români dă deja de gândit! Nu pare a fi o
întâmplare! Iar când cealaltă jumătate este la toți trei aceeași, adică
evreiască (sau patagoneză!, ar fi fost totuna), suspiciunea că ni se ascunde
ceva este și mai îndreptățită. Ce ni se ascunde? Dacă sub oblăduirea a trei președinți numai pe jumătate români, iar pe
cealaltă parte evrei, Țara ar fi prosperat, dacă am fi progresat sau măcar am
fi avut o evoluție obișnuită, în limitele normalității, atunci totul putea
intra sub beneficiul coincidenței întâmplătoare, al aleatorului. Am fi
consemnat această coincidență la rubrica de curiozități. Împrejurarea însă că
în această perioadă de douăzeci de ani România a cunoscut cea mai rapidă și mai
severă involuție din istoria sa, o veritabilă prăbușire!, ne obligă să căutăm o
legătură între acest dezastru și componenta alogenă a etniei celor vinovați de
acest dezastru și să ne întrebăm deschis: există vreun interes sau amestec
evreiesc în decăderea României, în dezastrul din România? …Cu o asemenea
întrebare nu facem propagandă anti-semită, cum vor exclama imbecilii, ci facem
un gest de auto-apărare! Nimic mai mult! Faptul
că în trecut, un trecut nu prea îndepărtat, în anii 1944-64, România a suferit
de pe urma unor alogeni evrei, care au activat fățiș în slujba unor puteri
străine și vrăjmașe, întărește motivele pentru care să ni se pară nefirească,
chiar suspectă evreitatea atât de excesivă, de debordantă statistic vorbind, a
conducătorilor noștri de azi, a clasei politice. Deja știm că ni se ascunde un fenomen demografic extrem de îngrijorător:
numărul mare de evrei care au primit cetățenie română fără nicio problemă, sub
acoperirea falsă că li se face un act de justiție.
Conform unei teze nerușinate
(vezi și raportul Tismăneanu), cum că românii i-au silit pe evrei să plece în
Israel și că pierderea cetățeniei românești a fost un abuz al autorităților din
România. În realitate, evreii care au plecat în Israel au făcut-o de bună voie,
beneficiind de un privilegiu refuzat celorlalți cetățeni din România. Dacă
evreii au fost în vreun fel obligați să plece din România și să renunțe la
cetățenia română – și au fost obligați!, presiunea a venit din partea
evreiască, sionistă. În urmă cu vreo 10 ani, erau circa o jumătate de milion de
evrei care căpătaseră cetățenie română în mare secret, fără nici un semnal în
presă. (E drept, în acest fel se mai dă o lovitură: cei în cauză căpătă astfel
și cetățenie europeană…) Paralel cu acest “spor demografic” bine mascat de
autorități, ni se vorbește mereu de o comunitate evreiască pe cale de a se
stinge în România. Nu mai sunt decât vreo 5-6.000 de evrei! Să le plângi de
milă!… (A se compara cu ritmul lent în care se acordă cetățenie română pentru
românii basarabeni, într-adevăr îndreptățiți s-o obțină!…) Alt secret de stat bine păzit este structura etnică a
proprietății imobiliare. Prima grijă a lui Emil Constantinescu ajuns președinte
al României a fost să legifereze dreptul străinilor de a deveni proprietari de
terenuri de orice fel în România. Am motive să cred că și lui Ion Iliescu i s-a
cerut (de unde, de către cine?) să legifereze această prevedere criminală față
de viitorul României. Ion Iliescu însă, inclusiv partidul pe care îl conducea,
nu a insistat prea tare și încercarea lor de a legifera acest proiect trădător
de țară a eșuat. Propunerea lui Ion Iliescu înaintată Parlamentului a fost mai
mult de formă. (Le dau nepoților mei dreptul de a se lăuda că eu, bunicul și
unchiul lor, am declanșat în Parlament opoziția la proiectul de a acorda străinilor
dreptul de a deveni deținători de terenuri în România.) Din păcate nu s-a mai
putut face nimic atunci când la Cotroceni a venit Emil Constantinescu,
președintele celor mai nenorocite privatizări, al celor mai păguboase tratate
cu statele vecine. Individul a susținut cu toată autoritatea funcției sale ca,
în ciuda prevederilor constituționale, să se legifereze posibilitatea pentru
străini de a deveni proprietari funciari.
În
2003, odată cu impunerea noii constituții, s-a introdus și în Constituție
dreptul străinilor de a deveni deținători de terenuri în România. Nota bene: Am spus de mai multe ori, fără niciun ecou în
mass media: la alegerile din 1966 Emil Constantinescu nu a obținut voturile
necesare pentru a câștiga alegerile. Cu toate acestea a fost declarat
câștigător și, deci, președinte al României. Președinte fraudulos, care a
debutat prin susținerea unui proiect de lege care încălca Constituția. Dar nici
proiectul de modificare a Constituției nu a primit votul poporului român.
Guvernul Adrian Năstase s-a pretat la ilegalitățile cele mai flagrante pentru a
declara constituția votată. Printre altele, caz unic, când a văzut că
rezultatul referendului este de respingere a constituției, a prelungit cu 24 de
ore votarea. Dacă Dumnezeu ne va ajuta să avem un guvern de oameni normali, de
patrioți, trebuie declarate nule toate legile și efectele produse prin
modificările operate în actuala Constituție: în fapt, Constituția din 2003
este, și azi, ne-legitimă. Mai grav este că întreaga clasă politică, mass media
și autoritățile europene au acceptat frauda și abuzurile guvernului Năstase.
Erau abuzuri prin care se ușura sarcina celor preocupați de distrugerea
României… Pe parcursul discuțiilor purtate în
societatea românească pe marginea legiferării vînzării de teren către străini,
s-a auzit cuvîntul palestinizare, ca un avertisment că prin modificarea
promovată de Emil Constantinescu se creează cadrul legal pentru desfășurarea
scenariului care în 1948 a adus Palestina, țară a palestinienilor, la situația
de a putea fi declarată Israel, stat al evreilor: evreii, prin cumpărarea de
terenuri în Palesina, au devenit la un moment dat proprietari pe cea mai
întinsă suprafață din Palestina. Argument decisiv în constituirea statului
Israel, deși nul în drept!… (În această ordine de idei apreciez că Ion Iliescu,
față de Constantinescu și Băsescu, a fost mai reținut în a promova interesele
Israelului în România. Poate că mă înșel…)
O
confirmare că aceste suspiciuni sunt pe deplin îndreptățite ne-o aduce
constatarea că în clasa politică numărul de evrei este disproporționat de mare
în raport cu numărul etnicilor evrei din România, din structura demografică a
României. În primul parlament al României, 1990-92, după un calcul pe care
personal nu l-am putut verifica, dar mi-a fost oferit de un fost deputat FSN,
etnicii români erau sub 50%. Evreii erau așa de mulți încât în 1992, când s-a
ales al doilea parlament post decembrist, Comunitatea Evreiască, știind bine
câți sunt parlamentarii evrei intrați pe listele de partid, s-a jenat să mai
ceară un loc și pentru un reprezentant al ei, așa cum îi permitea noua
Constituție. Avea deja câteva zeci de reprezentanți, pe puțin!… Un gest de bun
simț, pe care nu l-au mai repetat în 1996… Un gest care confirmă însă că în
Parlament era un număr nefiresc de mare de evrei. Situația nu s-a schimbat…
În toată această perioadă, de preșidenție
iudeo-românească, principalul proces socio-economic și politic, petrecut în
România democratică, a fost schimbarea radicală a regimului proprietății. Sub
pretextul numit privatizare, care părea să însemne trecerea unor active din
proprietatea de stat în proprietatea particulară a cetățenilor români, s-a
produs un jaf colosal, o înstrăinare a avuției naționale, publice, în
beneficiul mai ales al străinilor, al alogenilor, cu sau fără statut de
cetățeni români. Așa zișii investitori străini!… Atât cât s-a făcut o
investigare juridică sau gazetărească a cazurilor de mare corupție, s-a putut
constata că etnia cea mai implicată în jaful și distrugerile din România este
etnia evreiască, reprezentată prin etnici evrei nu numai din România, ci și din
alte țări: Israel, Rusia, SUA, Austria etc. Această coincidență, faptul de a
întâlni evrei la nivelul funcției supreme din stat, la nivelul primului
ministru, al miniștrilor, al parlametarilor, dar și la nivelul marilor corupți,
profitori de pe urma distrugerii și înstrăinării economiei românești, ne obligă
să tragem o singură concluzie: România este azi o țară ocupată, iar majoritatea
ocupanților sunt evrei!
Suntem o țară care și-a pierdut independența și
suveranitatea. Aceste atribute mai există numai în constituție, ca vorbe goale.
Suveranitatea și independența românească sunt cuvinte fără nicio acoperire… A
spus-o, într-un cadru mai intim, și Shimon Peres: România a fost cumpărată de
evrei! De la cine au cumpărat-o? Cu ce drept? (Recomand în acest sens seria de
documente și comentarii publicate în cărțile excepțional de bine informate ale
domnului Dan Cornel Nicolae, privind Ofensiva iudaismului împotriva Ronmâniei.)
Lucrurile nu se opresc aici, la jaful din avuția
Țării. Conform programului după care a guvernat Petre Roman și următorii prim
miniștri, și împotriva oricărei rațiuni economice, inclusiv împotriva rațiunii
profitului, industria românească chiar s-a transformat într-o grămadă de fier
vechi, căci de cele mai multe ori noii proprietari au distrus utilajele și
agregatele de producție, întreaga uzină sau fabrică a fost demontată și vîndută
la fier vechi, inclusiv utilaje de ultimă generație. A fost astfel redus la jumătate
potențialul economic al României, producția industrială și agrară a României,
și au dispărut câteva milioane de locuri de muncă în producție, în cercetare,
în domeniile economice care asigurau cândva exportul românesc. Plus alte
ilegalități și mârșăvii ale clasei politice, ale guvernanților, fără egal în
istoria României. Rezultatul, despre care credem că este și scopul urmărit de
această politică economică aberantă: câteva milioane de români au luat calea
emigrării, au plecat să muncească în alte țări, obligați s-o facă! Mulți dintre
ei nu se vor mai întoarce. Iar cei mai mulți dintre ei sunt oameni capabili, cu
pregătire superioară, buni meseriași, a căror eficiență profesională creează
bunăstare națională pe alte meridiane. S-a produs astfel cea mai gravă
depopulare a Țării din toată istoria noastră. În mod evident această depopulare
a Țării prin emigrare este provocată de guvernanți prin politica economică
promovată. La această emigrare se adaugă declinul demografic provocat de
autorități prin propaganda contraceptivă efectuată îndeosebi la sate, prin
măsurile care descurajează viața de familie, cu copii etc.
La un loc, pentru
tot ce ni s-a întâmplat după 1990, a apărut termenul, din nefericire întru
totul exact, de-românizarea României… Toate nenorocirile de care avem parte
după 1990, atât de absurde în sine, capătă imediat coerență și logică dacă le
raportăm la rezultat: de-românizarea României este un proces riguros controlat,
plănuit de multă vreme, nicidecum spontan sau întâmplător. Iar acest proces
este parte din programul transformării României într-un Israel de rezervă!
Repet: România, un Israel de rezervă! Desfășurarea acestui program ni se ascunde, ceea ce, din
partea politicienilor trădători de Țară nu e de mirare. După 1990 cuvîntul
transparență a dispărut din vocabularul clasei politice. Funcționarea
democrației în România, a jocului de-a partidele politice, este riguros
controlată. A fost din vreme pregătită în cele mai mici detalii. Nu e greu
să-ți dai seama. Din păcate, oamenii de rând sunt împiedicați să priceapă ceea
ce se întâmplă cu ei, cu Țara. Presa, radioul și mai ales televiziunea, cu zeci
de posturi de emisie, unul mai nociv decât altul, mai mincinos, mai
destrăbălat, manipulează în chip profesionist preocupările și gândurile alegătorilor,
oferindu-le zilnic știri de senzație, de scandal etc., care se succed într-un
ritm zăpăcitor pentru percepția omului cu o inteligență obișnuită. Apar în
presă și la televiziune numai comentatori agreați de establishmentul instalat
după 1990.
Comentatori bine pregătiți în arta minciunii, a ocolirii adevărului
și a problemelor importante, vitale. Din păcate, mulți dintre aceștia sunt
foarte tineri… Toți au o singură preocupare: să nu vorbească nimic despre
adevăratele probleme ale României, ale românilor. * Cele de mai sus ne
obligă să punem o întrebare, pe care să n-o lăsăm fără răspuns: de ce are nevoie evreimea mondială de un „Israel de
rezervă”? Îl rog pe cititorul acestor pagini
să facă un exercițiu de imaginație și să se închipuie pentru câteva minute că
ar trăi în Israel, ba chiar că ar fi un important lider sionist, eventual unul
dintre cei șapte înțelepți ai Sionului, preocupat profund de soarta evreilor, a
Israelului. Cu minime cunoștințe despre viața din Israel, îți dai totuși seama
că acest stat nu are nici pe departe un viitor asigurat. Acest viitor este
dependent aproape în totalitate de sprijinul SUA și, oarecum, al Europei
Occidentale. Acest sprijin, ca orice lucru omenesc, nu are asigurată
perenitatea. E mult mai sigură, mai sigur …perenă, adversitatea plină de
resentimente a lumii arabe. În confruntările armate de până acum, Israelul a
ieșit biruitor, ceea ce nu a fost fatal ori catastrofal pentru nici un stat
arab. Dar ziua când a 7-a sau a 70-a confruntare militară se va încheia cu înfrângerea
Israelului de către arabi, acea zi va fi fatală pentru Israel! Cu consecințe,
foarte probabil, ireparabile… Când am fost
senator (1992-96), în comisia de politică externă din care făceam parte s-a dat
avizul pentru un acord între statul român și statul israelit, prin care noi
acceptam să găzduim, într-un caz de forță majoră, circa 300.000 de evrei,
bătrâni, femei și copii. Ni s-a dat și explicația: 300.000 este capacitatea de
găzduire a hotelurilor de pe litoral sau din România. A fost primul pas. Nu a
fost mediatizat acest acord, dar eu nu am făcut din asta un secret. Precizez:
în comisie eu am fost de acord cu acest aranjament, menționând că, de va fi
cazul, aceeași să fie disponibilitatea noastră și pentru ceilalți beligeranți.
Azi, dacă aș mai participa la o astfel de dezbatere, aș pune o condiție: statul
evreu să-și ceară mai întâi scuze pentru minciunile referitoare la așa zisul
holocaust din România! Și să aducă mulțumiri publice pentru politica lui Ion
Antonescu față de evrei! După aceea, dar numai după aceea, mai vedem cum facem
și cu acordul respectiv… Așadar, încă de pe
atunci se lua în calcul un scenariu catastrofic pentru Israel. Nu este decât
firesc pentru niște guvernanți dedicați funcției lor să ia în calcul orice
eventualitate. Un alt motiv de îngrijorare
pentru un voitor de bine al Israelului este, se pare, prognoza meteo – dacă o
putem numi așa, pe următoarele decenii, secole chiar. Pare a fi îngrijorătoare
pentru toată planeta. Condițiile climaterice de trai se vor deteriora grav, se
vor reduce zonele în care, de bine, de rău, găsești cele necesare vieții. În
Israel, în ciuda eforturilor, deșertul va câștiga bătălia cu inteligența și
abnegația oamenilor și se va extinde. Se pare că România, deși va fi afectată
și ea, va rămâne totuși una din puținele zone în care se va putea trăi în
condiții dintre cele mai bune, privind îndestularea cu apă, cu ploi roditoare,
cu o temperatură prielnică confortului etc. Prin politica de de-românizare a
României este evident că se produce un vid demografic de care cineva de pe
planetă va profita, mai devreme sau mai târziu. Cel mai logic este să profite
de acest vid demografic cei care l-au creat… Adică evreii. Mai ales că nu ar fi
prima dată când prezența masivă a evreilor în România se încearcă a fi
explicată ca efect firesc al densității demografice din România, sub media
mondială și europeană… S-au produs alți pași
mai departe, în aceeași direcție și în mare taină, printre care și
încetățenirea a sute de mii de evrei. Aceștia, sute de mii de evrei, azi nu mai
au nevoie de niciun acord bilateral ca să descindă în România și nici de
cazarea oferită de guvernul român. Guvernul român le-a oferit acestor evrei
posibilitatea să-și cumpere care un apartament, care o vilă, care mai multe…
Unii zeci de hectare de teren, alții sute sau chiar mii de hectare… Ei sunt
acasă aici, în România, fără ca noi să știm, fără să fim întrebați, fără să ni
se ceară voie! Și mai ales fără să știm exact câți evrei sunt în România! În
nicio țară numărul exact al evreilor nu este cunoscut. În România interbelică
se vorbea de câteva sute de mii de evrei, dar se pare că erau două milioane,
după aprecierea celui mai important evreu, Mihail Sebastian, și a românului cel
mai important, Corneliu Zelea Codreanu. Din
informațiile mele, primite neoficial dintr-o sursă prezidențială, într-o primă
etapă vor fi un milion de evrei, încetățeniți în România și Moldova. Iar dacă
“facem ciocu’ mic”, drept răsplată vom fi lăsați să ne unim cu basarabenii și
cu toții să le fim în eternitate recunoscători evreilor, autori ai unirii cu
frații noștri de peste Prut… Ei, alde Petre Roman și Ion Iliescu, au împiedicat
Unirea noastră în 1990-92, tot ei, o vor patrona ca stăpâni ai celor două state
fost românești!… Evident – vorba lui Nikita
Hrușciov, evreii nu vor veni în România ca să muncească în mină sau la strung!
Am aflat de la un evreu din Canada că evreii care acceptă să se întoarcă în
România primesc câteva sute de mii de euro ca primă de instalare… Vor veni cu
bani mulți ca să se poată face stăpâni! Desigur,
acelor un milion de evrei le va fi mai ușor să controleze și să domine viața
din România dacă câteva milioane dintre cei mai activi români vor fi plecați
din Țară pentru totdeauna! Și dacă clasa politică, cumpărată și șantajată, se
va lăsa în continuare la remorca intereselor evreiești. Interese fals evreiești
aș zice, cu gândul la eternitatea lumii, a neamurilor. Cum fals evreiești s-au
arătat și interesele pentru care s-au comis atâtea nelegiuiri sioniste. Căci
măsura în care evreii sioniști lucrează acum la proiectul România – stat
rezervă pentru Israel este și măsura în care (se tem sau constată că) eșuează
proiectul Israel în Palestina.
E timpul ca
evreii normali să facă ce este de făcut! Și în primul rând să denunțe nebunia
și minciunile sionismului! Să se dezică de schizofrenia acestora! Să se
delimiteze de sionism! Și să prezinte scuze întregii omeniri! Nu-mi dau seama care evrei, cei normali sau sioniștii, se
află în spatele dezbaterilor din lumea evreiască pe tema diasporismului. Este o
discuție despre care nu se spune nimic în România, deși ne privește în modul
cel mai direct. Am aflat de ea dintr-un roman al lui Phillip Roth. Una peste
alta, în ultimele trei-patru decenii lumea evreiască este preocupată de câteva
întrebări care, la un loc, alcătuiesc o singură problemă. Se întreabă evreii ce
este de făcut pentru a ajunge la un modus vivendi cu palestinienii. Situația
actuală nu poate fi eternizată. Se pare că singura alternativă la dispariția
statului Israel este acceptarea retragerii în interiorul granițelor din 1948…
Și mulți evrei o consideră acceptabilă! Și corectă, aș adăuga eu. În acest caz, un mare număr de evrei vor trebui să
părăsească Israelul. Ipoteza diasporistă consideră că evreii cei mai apți, mai
potriviți să rămână în Israel, sunt evreii proveniți din țările arabe, care
cunosc mentalitatea arabă și știu să se suporte unii pe alții cu arabii!
Ceilalți evrei, veniți cam toți din Europa de Est, la loc comanda! Să facă
stânga împrejur și să se întoarcă de unde au venit ei sau părinții lor!… Pe
scurt, în lumea evreiască de ceva vreme se discută și se fac planuri privitoare
la revenirea evreilor în România, în Ungaria, în Polonia etc. Mari bogătași
precum Estee Lauder își pun averea în slujba acestui proiect de …părăsire a
Israelului. Sau – soluție inedită, dar deja pusă în aplicare, un mare număr de
evrei urmează să capete a doua cetățenie în țările din Est Europa, de care să
nu se folosească deocamdată prea mult. Până la noi ordine… Ale cui? E timpul să conștientizăm acest pericol: evreii plecați în
Israel vor să se întoarcă… Liderii evreimii mondiale au declanșat deja acest
proiect, devenit deja proces în plină desfășurare. Totul se petrece însă cu
mare discreție, propriu zis în secret, cu concursul trădător de țară al autorităților,
al clasei politice în frunte cu președinții Țării de care am avut parte după
1990. Minciuna cu holocaustul din România se
pare că își află locul strategic în această acțiune: culpabilizați pentru
crimele părinților, românii se vor simți fericiți că evreilor le trece
supărarea pe noi și se întorc!… O mai spunem o dată: în România nu a fost nici
urmă de holocaust sau de pogrom! Pentru cele întâmplate pe vremea guvernării
mareșalului Ion Antonescu evreii au mari datorii de recunoștință față de români!
Dacă nu și le recunosc, treaba lor! Dar este de-a dreptul un gest ordinar, de
oameni fără niciun Dumnezeu, să-i acuzi de crimă pe cei care te-au salvat de la
moarte! Între oameni – repet: normali, așa ceva este de neimaginat! De
neconceput atâta lipsă de onoare! * Așadar, după 150 de ani de la declanșarea sa, planul ISRAEL
ÎN ROMÂNIA este mai aproape ca oricând de realizare. Aproape că te umpli de
admirație pentru abnegația, ingeniozitatea și stăruința autorilor. Și știu că
se găsesc printre noi nătărăii capabili să privească lucrurile din acest unghi
de vedere și să se minuneze de inteligența și perseverența sionistă…
Nimeni nu
a zis că Diavolul este lipsit de idei ori că ar fi un prostănac. Se pare că
exact de aici vine nefericirea sa: are prea multe idei și nu toate-s bune!…
Or, dacă există, ca la toate popoarele, o componentă
diabolică a evreimii, diferența față de alte popoare constă în faptul că evreii
diabolici au reușit să se organizeze ca nimeni alții, transformând ideea de
nație în organizație! S-au impus față de evreii normali sau chiar angelici și
îi terorizează într-un mod greu de imaginat de noi, goimii! La niciun popor nu
există o viață dublă atât de accentuată ca la evrei: una la vedere, pentru
goimi, alta secretă, radical diferită de prima, organizată după reguli și
canoane necunoscute în lumea ne-evreilor. Reguli și canoane care nici pe
departe nu fac viața mai frumoasă și nici nu-l apropie pe individ mai mult de
Dumnezeu! Dimpotrivă… Firește, aceste pagini
nu sunt scrise de grija evreilor. Nu insist în încercarea de a-i înțelege, deși
manifestarea lor ca adversari îndârjiți ai intereselor noastre ne impune, ca
reacție de răspuns, să ne cunoaștem mai bine adversarul pentru a-i putea
contracara acțiunile. Pentru mine e prea târziu să încerc să-i înțeleg
printr-un efort susținut și bine organizat. Las celor mai tineri dintre
naționaliști să acopere acest punct din programul de salvare națională: avem
nevoie de o bună cunoaștere a lumii evreiești, a sionismului, a dimensiunii
secrete, oculte din modul lor de organizare, din mentalitatea autentic iudaică.
Vom avea de învățat de la evrei și multe lucruri utile, plăcute și sub aspect
moral. Și vom putea, probabil, contribui cât de cât la emanciparea evreilor.
Repet: emanciparea evreilor față de structurile de putere și coerciție
moștenite de evrei din negura vremurilor. Dacă există o problemă evreiască
pentru lumea în care trăim ‒ și există!, această problemă nu se va rezolva
decât prin emanciparea evreilor față de structurile medievale evreiești, de
natură ocultă sau discretă, care îi țin sub oarbă ascultare pe evrei. Evreii au fost pretutindeni în fruntea luptei pentru
demolarea structurilor medievale „închistate”, a tradițiilor, a valorilor
patriarhale etc., în numele modernizării cu orice chip. Dar în ascuns, valorile
tradiției iudaice le-au păstrat cu o grijă habotnică, fără să supună nici una
din aceste valori unui examen critic, deși sunt ca nimeni alții de pricepuți în
a coborî orice și pe oricine în derizoriu. Au implantat comunismul în zeci de
țări, dar s-au ferit s-o facă și în țara lor! Evreii
au făcut mult bine omenirii, mai exact spus: unii evrei. Dar evreii au făcut și
mult rău omenirii. Mai exact spus: unii evrei! Și vor mai face!
Soluția pentru
ameliorarea acestui aport evreiesc la dulceața și frumusețea vieții pe pământ
este una singură: emanciparea evreilor normali, sprijin internațional pentru
transparență în lumea mozaismului, pentru abandonarea structurilor oculte, care
practică tirania cea mai despotică, deseori paranoică, intimidând, descurajând
și pedepsind neiertător orice tentativă a evreilor normali de a intra în rândul
lumii, de a abandona practica standardelor duble, atât de răvășitoare pentru
sănătatea sufletească. Pe termen scurt însă,
putem lăsa deoparte grija pentru evrei. Situația noastră, a românilor, este
mult mai critică, mai periclitată azi ca oricând. Suntem în pragul unui colaps
național care, dacă se va produce, va fi fără nicio șansă de redresare,
deoarece forțe impresionante ale Răului planetar lucrează de vreme îndelungată
la distrugerea Neamului și a Țării! Nu mai avem mult timp la dispoziție pentru
a găsi soluția de redresare. Și chiar dacă vom afla soluția, vom avea puterea
de a o pune în aplicare?
