Ideea naţională se conturează în secolul al XIX-lea şi odată cu aceasta se încearcă si definirea românilor prin originea comună, limba unitară, istoria şi spiritualitatea unificatoare. Este un fenomen general european de decupare mai mult ideală decât reală a continentului în ‘state-naţiuni’, pe bazele ideologice ale contractului social al lui Rousseau şi percepţiei comunităţilor drept organisme vii. Decuparea prezentului se proiectează şi în trecut, elaborându-se mituri fondatoare care să justifice noile entităţi politice.
Lucian Boia de pildă ne propune o sinteză a ideologiei istorice în opera de referință, “Istorie şi mit în conştiinţa românească”, de unde aflăm şi despre semnificaţia extraordinară pe care o au aceste mituri de origine care cristalizează conştiinţa comunităţii şi oferă structurilor modernităţii un sens sacru.
Epoca naţiunii se justifică prima dată prin mitul fondator roman, care îl impune drept prim “descălecător” pe Traian. Prin accentul pus pe continuitatea dintre istoria romanilor şi cea a românilor, cronicile lui Miron Costin şi Grigore Ureche scot istoriografia românească din faza slavonă, căutând alte origini. Iar o origine romană era semn de mare prestigiu, de o superioritate la nivel mental de care se folosesc îndeosebi corifeii Şcolii Ardelene care încearcă să demonstreze că războaiele lui Traian au drept scop exterminarea, pentru a lăsa în urmă o civilizaţie cu adevărat măreaţă.
Mişcarea naţională românească de după 1821, apropierea de Occident şi aspiraţia de a juca un rol important pe scena europeană au favorizat evidenţierea modelului roman, pe direcţia purismului latinist. August Treboniu Laurian scrie o istorie a românilor începând cu fondarea Romei, pentru că istoria romană face parte din cea românească. În acest cadru, Traian devine un erou civilizator care colonizează Dacia numai cu familii aristocratice. Păstrarea purităţii latine apare drept o caracteristică fundamentală, românii împărtăşind cu romanii lui Traian vitejia, curajul şi virtutea.
Chiar şi cei care au combătut romanomania, de pildă Kogălniceanu, nu erau împotriva originii net latine, ci militau pentru o diferenţă mai clară între trecut şi prezentul care nu îi mai conţine pe strămoşii romani care să-i asiste mereu pe români.
Odată cu întemeierea României şi dobândirea independenţei, sinteza daco-romană îşi face loc în peisajul istoriografic. Dacii devin simbolul rădăcinilor, apartenenţei la pământul ţării, dar romanii continuă să reprezinte principiile civilizatorii, de organizare politică. B.P. Hasdeu, Cezar Bolliac sau Grigore Tocilescu vor încerca să învestească cu sens şi lumea primordială a autohtonilor daci. Aşadar, pe la 1880 mitul originilor suferă o reevaluare, din romani puri românii devin daco-romani. Structura este însă foarte fragilă, pentru că elementele nu se află tocmai în echilibru, ridicându-se problema: cine a avut o influenţă mai mare, Traian sau Decebal?
Cu care dintre cei doi se identifică mai mult românii? În ciuda sintezei daco-romane, o bună bucată de vreme cântecul gintei latine este tot cel predominant. Încă se vorbeşte mult despre faptul că Traian a realizat o colonizare masivă în Dacia. Şi Xenopol pune accent pe amploarea romanizării, care ar fi depăşit ce se petrecuse în restul provinciilor romane. Drept urmare, românii sunt mai mult romani decât daci în tot acest conglomerat mitic.
Traian este deocamdată preferat lui Decebal pentru că, în concepţia românilor în căutare de idealuri care să-i ajute în asumarea prezentului,simbolizează un moment fondator esenţial, acela al cuceririi Daciei, deci al inaugurării unei epoci prospere şi al integrării teritoriului în marea civilizaţie romană.
La inaugurarea Ateneului Român, în 1888, Odobescu compară clădirea cu edificiile romane, propunând totodată reprezentarea pe fronton a marii schimbări survenite odată cu fericita cucerire a lui Traian, care a adus şi în România luminata împărăţie latină. Decebal nu are prea mare importanţă, Traian cel drept şi blând fiind cel care a adus românilor un nume, o viaţă, o credinţă. Imaginea împăratului va fi de altfel asemănată şi cu cea a unui soare strălucitor. Pictorul Costin Petrescu va pune în aplicare proiectul lui Odobescu între 1933-37, când rolul dacilor începe să fie cel dominant. Şi totuşi, scena îl ignoră pe Decebal.
Traian are rolul fondator major în această perioadă de individualizare politică, oferind un simbol foarte atrăgător pentru naţiunea în formare: cuceritorul, legiuitorul, conducătorul perfect. La D. Onciul, în lucrarea “Din istoria României”, Traian apare drept întemeietorul poporului român, iar Carol I drept întemeietorul regatului român.
La jubileul din 1906 cele două personaje apar împreună pe câteva medalii, alături de legenda “Părinţilor neamului românesc”. În ideologia epocii se conturează aşadar o strânsă legătură între două momente fondatoare esenţiale pentru crearea statului român, care îşi găseşte originea glorioasă în opera de cucerire a marelui general roman. Măreţia romană era reactualizată prin domnia lui Carol I.
În secolul al XX-lea însă dacii îşi vor lua revanşa ca principali exponenţi ai miturilor de origine şi imaginarului istoric, naţionalismul insistând tot mai mult asupra individualităţii şi specificului românesc, regăsit pe un fond autohton preroman.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu