CE STIM DESPRE POCUTIA SI DESPRE ROMANII CARE AU TRAIT IN POCUTIA ?

Harta Moldovei lui Stefan. La Nord – Pocutia.

„Romanii din Pocutia – romani uitati”

„POCUŢIA, despre care în anii de şcoală mai stim  doar că se află acolo unde harta se agaţă în cui (triunghiul dintre Maramureş şi Bucovina), este o regiune istorică, astăzi constituind partea de sud a regiunii Ivano-Francovsk din Ucraina.

În Pocuţia se află izvorul Nistrului. În cele ce urmează aprecierile privind trecutul românesc în zonă nu se vor opri la Pocuţia propriu-zisă ci şi la Galiţia şi întreg sudul Poloniei medievale sau vestul Ucrainei actuale.

Începuturile în zonă le vor fi făcut dacii întinşi în nord până la Vistula.[1] Rezultat al romanizării populaţiei dace (carpe) din aceste părti, românii erau locuitori de baştină în Galiţia, lor adăugându-li-se imigranţi români din Transilvania.

În secolele XIII-XIV oficialităţile poloneze încurajau colonizarea cu români a sudului Poloniei. În secolele XV-XVI un mare număr de sate din Galiţia se conduceau după dreptul românesc (ius valachicum). Dovadă e şi numele de provenienţă românească a zeci şi zeci de sate.

Istoria cunoaşte Pocuţia ca parte a cnezatului slav de Halici. Însă nu rareori documentele afirmă caracterul ei românesc. Principatul Halici e definit de izvoarele mameluce ca ,,ţară a românilor şi a ruşilor” şi interpretări recente dau Pocuţia ca parte integrantă a ,,ţării alanilor (iaşilor)” ce se întindea de la Carpaţi, Nistru şi până la mare, anterior descălecatului Moldovei.  Cronica lui Nestor vorbeşte despre cucerirea ţării slavilor de către ,,volochi” înainte de năvălirea ungurilor. În 1164 Andronic Comnenul este prins la marginile Galiţiei de vlahi.

După A.Boldur, românii din zonă alungaţi şi-au îndreptat exodul lor silit probabil în direcţia N-E deoarece curând după aceea apar ştiri despre ţările româneşti ale bolohovenilor şi brodnicilor.

Primele menţiuni ale bolohovenilor sunt din 1150, 1172 iar din 1231 principii bolohoveni apar antrenaţi în lupte cu Haliciul, Kameneţul, polonezii, tătarii iar între 1146-1254 sunt pomeniţi în documente brodnicii, localizaţi între principatele Halici la vest, Vladimir- Volânschi la NV şi Kiev la Est.

Tătarii vor mătura barbarii din Moldova şi vor crea condiţii ca românii din ţara brodnicilor şi bolohovenilor să se întoarcă la leagănul naţional completând şi de la nord de Nistru descălecatul maramureşenilor.

Mulţi vor fi rămas sau vor fi apucat a se stabili în Polonia unde satele de drept românesc sunt pomenite din sec. XII până în sec. XV. În Volânia, Podolia, Kiev şi Galiţia se găsesc sute de denumiri care arată o concentrare a elementului românesc pe care slavii îl numeau volohi, bolohi, vlahi, vlasi, etc. Identitatea denumirilor de râuri şi localităţi din Moldova şi zona amintită poate fi explicată ori prin aducerea lor în Moldova din nord ori invers.

Învăţatul rus Emil Kaluzniacki a dovedit că bolohovenii erau români care locuiau de la poalele Carpaţilor nordici, Colomeea, până la Lwow

Între 1205-1241, Pocuţia a aparţinut Ungariei iar după 1241, Poloniei

În istoriografie e cunoscut cazul lui Otto de Bavaria care la 1308 nimerind în captivitate la voievodul Transilvaniei, L.Kan a fost trecut la un voievod român ,,de peste munti“ de unde a reuşit să fugă la ruda sa, cneazul rus al Haliciului.

Amănuntele permit să se admită că ţara voievodului român de peste munţi se afla în apropierea Haliciului la est de Carpaţi

Huţulii localizaţi în zona muntoasă a Galiţiei, ar fi după Eminescu, daci slavizaţi vorbind un subdialect al limbii slave, cu influenţe polone şi mai ales româneşti (terminaţia ,,escu”, nume de persoane, port, fizionomie). Şi Miklosich găsea un caracter românesc numelui huţulilor şi un caracter absolut românesc tuturor munţilor lor, felului de viaţă, tehnicii şi pregătirea brânzei.

Cronicarul polonez Dlugosz aminteşte că la 1325, polonezii au primit ajutor de la popoarele vecine ,,ruteni, valahi şi lituanieni“ împotriva comitelui de Brandenburg.[12]

În documentul obţinut de Drăgoşeştii din Maramureş de la patriarhul Constantinopolului ca protectori ai ortodoxiei se îngrijeau ca legea românilor să fie respectată şi în Galiţia unde existau numeroase sate de ,,drept valah“.

Acelaşi Dlugosz pomeneşte de o expediţie polonă în Moldova la 1359 înfrântă într-o pădure din ţara Şipeniţului. În Pocuţia e pomenit la 1378 proprietarul Alexandru Românul. Şi o inscripţie runică din insula Sjonhem menţionează în aceste părţi o ţară a vlahilor.

În 20 ianuarie 1388, Petru I Muşat în unire cu fratele şi co-regentul său Roman, împrumută pe socrul său Vladislav, regele Poloniei, cu 4000 de ruble reduse mai apoi la 3000 de ruble (493,440 kg argint fin)  primind zălog Haliciul, înlocuit apoi cu Pocuţia, pentru cazul în care suma nu ar fi fost restituită în trei ani.

,,Noile hotare“ nu erau deloc un ţinut străin dat fiind prezenţa elementului românesc în zonă, arătată mai sus. N. Iorga afirmă că de fapt acest act însemna o cesiune. Lui Petru îi trebuia la nord, hotar pe Nistru iar regele Poloniei nu îl putea ceda chiar când trebuia să facă dovada destoiniciei sale ci vându sub forma unui împrumut, teritoriul încălcat de moldoveni (vine în sprijinul acestei teze şi formula ,,să-i rămână” din act).

Aceasta era o practică feudală şi asupra Poloniei se întinsese influenţa noului sistem ungar. Ca să nu dăm exemple mai îndepărtate vom aminti doar că între 1331 şi 1463, Podolia este cumpărată, răscumpărată, cedată ca moştenire de câteva ori între Lituania şi Polonia sfârşind la 1463 când Polonia o răscumpără adunând banii printr-un impozit aplicat locuitorilor provinciei.

Polonezii nu au avut intenţia să plătească şi nici nu au restituit suma niciodată Moldovei.

Petru îşi întinse administraţia în Pocuţia, ţinut cu 15 oraşe. Alexandru cel Bun la 1411 stăpânea şi el Pocuţia cu Sniatynul şi Colomeea.[20] Când Moldova arăta slăbiciune, Polonia reocupa acest ţinut.

În 1490, Ştefan cel Mare s-a socotit îndreptăţit să reia Pocuţia pe care Ştefan (fratele lui Iliaş) o pierduse.

Detaşamente ale oştirii Moldovei au pătruns în Pocuţia şi la 22 august trupele lui Ştefan cel Mare deţineau deja Colomeea, Halicul şi asediau cetatea Sniatyn, polonezii propunând negocieri în rezolvarea litigiului.

Prin victoria de la Codrii Cosminului, Ştefan îşi întăreste autoritatea. Polonezii vor tergiversa tratativele şi ca urmare în octombrie 1502 trupele domnului Moldovei au pătruns în Pocuţia prin locuri neştiute de poloni.

Ştefan cel Mare a numit în fruntea administraţiei provinciei, moldoveni, a preluat veniturile provinciei, a reglementat ridicarea la oaste şi în paralel invită partea adversă la tratative.

Ca dovadă de încredere îşi va retrage mai târziu administraţia însă comisia de delimitare a frontierei româno-polone între Nistru şi munţi nu se poate forma din lipsa delegaţiei polone. Ca urmare el îşi reinstalează administraţia în provincie.

În 22 nov. 1503 Ştefan trimite pe solul său Luca la Liublin pentru a-l îndupleca pe regele Poloniei să renunţe la Pocuţia. Polonezii nu mai dispută acest teritoriu până la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare.

Urmaşul lui Ştefan cel Mare, voievodul Bogdan în primăvara lui 1509 a alungat garnizoanele polone din Pocuţia. Va trece şi Nistrul, asediind cetatea Cameniţa, va înainta până la Lemberg unde se zice că a lovit cu suliţa poarta cetăţii de a rămas semn în poartă  şi aduce înapoi clopotele din bisericile prădate şi o mulţime de ruşi pe care-i colonizează în nordul Moldovei.

Pocuţia a constituit obiect de dispută între Moldova şi Polonia pe tot parcursul istoriei medievale. În vremea lui Petru Rareş existau în Pocuţia 13 oraşe şi târguri şi câteva sate locuite atât de ruteni cât şi de moldoveni care se conduceau după jus valachicum. Cronicarul Ureche referindu-se la Pocuţia notează: ,,Văzând Pătru Vodă că cu rugămintea nu se poate scoate moşia sa, gândi cu sabia să o ia.”

În decembrie 1530 trupele moldovene iau în stăpânire principalele târguri şi cetăţi ale Pocuţiei, Rareş lăsând 12 garnizoane pentru pază. După ce polonezii vor alunga garnizoanele moldovene, domnul Moldovei cu 20000 ostaşi intră în Pocuţia însă în august 1531 suferă o severă înfrângere la Obertyn.

Pe tema Pocuţiei, Rareş mai poartă discuţii cu Ferdinand de Habsburg compromisul fiind un armistitiu pe 3-4 ani iar Poarta îl anunţă că i-ar recunoaşte pe veci Pocuţia dacă l-ar ajuta pe Ioan Zapolya. Acelaşi subiect îl au tratativele de la Cracovia din 1538.

Din veacul al XVI-lea la Lemberg există o suburbie moldovenească, biserică moldovenească cu ctitorul Constantin Corniac şi bourul moldav zugrăvit pe zid.

Arhivele din oraş găzduiesc un întreg capitol de viaţă românească dincolo de hotarele Moldovei. Numeroase şi bine organizate coloniile de români din Polonia sudică îşi aveau crainicii lor care conduceau districtele româneşti din Galiţia.

La 1568 erau crainici în stărostiile Premysl, Sambor, (cu zeci de sate), Sanok.

Mihai Viteazul a trimis pe Baba Novac cu circa 7000 oşteni şi pe Deli Marcu cu alţi 3500 în Pocuţia cu scopul de a face demonstraţie de forţă şi de a întârzia riposta Poloniei la opera unificatoare a voievodului. După ce între 1388 şi 1530 cu unele mici întreruperi Pocuţia aparţinuse Moldovei, la 1772 este împărţită între Austria şi Polonia.

Pe 20 mai 1919 comandamentul aliat şi Polonia (care nu mai putea respinge atacurile detaşamentelor ucrainiene) cer României să ocupe Galiţia Orientală.

Între 20 mai şi 24 august se va afla sub ocupaţia trupelor române Pocuţia cu oraşele Kolomyja, Obertyn, Sniatin, Kuty, Mielnica, Korodenko, Kosow. Intervenţia românească a provocat o reacţie violentă a ucrainienilor.

Pocuţia, ca de altfel întreaga Galiţie Orientală era un mozaic de populaţii ucrainieni, polonezi, evrei, germani, ruşi, români. Deşi cu trupe în zonă şi cu puternic sprijin evreiesc (Consiliul Evreiesc din Pocuţia ceruse la 22 iulie 1919 ca ,,armatele române să rămână în Pocuţia”), România nu a cerut Antantei anexarea Pocuţiei.

La Riga e semnat în martie 1921 tratatul care stabileşte graniţa Poloniei incluzând Pocuţia şi Lwowul după ce pe tot parcursul războiului Galiţia şi-a schimbat de mai multe ori ocupantul.

Din perioada celui de al II-lea război mondial, Pocuţia e parte a Ucrainiei în regiunea Ivano-Francovsk.

Despre Pocuţia Ştefan cel Mare scria: ,,ţara aceasta nu e scrisă în zapise şi e ţara mea din vremuri vechi, ţiindu-se de ţara Moldovei… de aceea am venit la dânsa ca în ţara mea… Eu voi ţine ce e al meu şi în ruptul capului.”

Prof.Viorel Dolha

Harta Pocutiei (1919)

“Intervenţia trupelor române în Pocuţia (23 mai – 25 august 1919)

În această perioadă se intensifică acţiunea bandelor bolşevice de la est de Nistru şi incursiunile lor în Basarabia, respinse cu pierderi şi eforturi considerabile, de durată de la câteva zile la săptămâni.

O caracteristică comună a acestor atacuri, atât a celor ruseşti de pe Nistru cât şi a celor ungureşti de pe Tisa, constă în pregătirea prealabilă, prin agitaţii în spatele frontului de către agenţi, declanşarea de acţiuni ostile şi greve, mai ales în rândul populaţiei rusofone, respectiv maghiare, apoi atacuri armate ce urmau să susţină „revoluţia” declanşată în prealabil.

Armata română, pe ambele fronturi, şi chiar în spatele lor, a fost nevoită să ducă adevărate campanii de durată pentru stârpirea acestor focare şi menţinerea integrităţii teritoriale şi a fronturilor de apărare a României Mari, şi nu numai. Puţini înţelegeau atunci, chiar şi dintre membrii marcanţi ai Conferinţei de Pace de la Paris, că aici, pe Nistru şi pe Tisa, se juca viitorul Europei Centrale şi a continentului în general. Aici şi pe frontierele Poloniei urma să se pună hotarul între barbaria comunistă şi civilizaţia europeană. Nu au înţeles atunci, şi generaţiile următoare vor suferi de mii de ori mai mult, atunci când ambiţia lui Hitler va întinde o mână barbariei lui Stalin, lăsându-l să facă ce vrea prin pactul Molotov-Ribbentrop. Dar luptele eroice ale românilor, cehoslovacilor, polonezilor şi ucrainenilor naţionalişti, precum şi a ruşilor albi a amânat dezastrul pentru mai bine de 20 de ani. Numai pentru atât ar trebui ca întreaga civilizaţie europeană să le fie recunoscătoare. Nu le-a fost, au fost uitaţi.

Revenind la momentul 1919, cu nimic mai puţin dificil ca şi 1917 sau 1918, tot înconjuraţi de duşmani hrăpăreţi care aveau un singur scop: desfiinţarea României ca stat. Aşa a fost în 1917, când Mackensen îşi arunca trupele asupra a ce mai rămăsese din România, spunând „Peste două săptămâni la Iaşi”, dar dârzenia ostaşului român l-a făcut să muşte ţărâna la Mărăşti şi Mărăşeşti.

La fel a fost în 1918, când aliatul rus s-a transformat în duşman, de parcă nu era îndeajuns că eram înconjuraţi de inamici, jefuind tot ce a mai rămas din ţara românească, silindu-ne să întoarcem armele spre el ca să putem pacifica trupele bolşevizate puse pe jaf şi crimă, şi să fim siliţi să semnăm pacea ruşinoasă de la Buftea-Bucureşti, noi, învingătorii de la Mărăşeşti. Aşa era şi acum, în 1919.

După retragerea trupelor române şi franceze la vest de Nistru, la 16 aprilie (menţionată mai devreme), bolşevicii ruşi atacă trupele noastre de pe Nistru şi cele ucrainene petliuriste din Galiţia.

Între timp, în primăvara lui 1919, izbucneşte conflictul armat între polonezi şi ucraineni, pe motiv că aceştia din urmă ocupă teritorii poloneze din Galiţia. În ciuda intervenţiei diplomatice a aliaţilor, conflictul continuă, la 13 mai polonezii începând operaţiunile ofensive împotriva ucrainenilor.

Polonezii îi resping pe ucraineni şi ajung cu aripa dreaptă pe râul Stryj pe care îl traversează înaintând spre Stanislav.

Neavând trupe suficiente pentru a-i respinge pe ucraineni din Pocuţia, Marele Stat Major polonez cere concursul trupelor române, solicitându-le să înainteze la sud de Nistru până la linia Tumacz – Ottynia – Sodzavisk şi dacă este posibil să ocupe Delatyn.

Guvernul român aprobă cererea polonezilor, pe motiv că aveam neapărată nevoie de a stabili o legătură directă între trupele noastre din Bucovina şi cele din nordul Transilvaniei, devenind astfel necesară stăpânirea căii ferate Cernăuţi – Colomeea – Koromezo – Sighetu Marmaţiei. Prin această mişcare se evita posibilitatea infiltrării bolşevicilor de a se unii cu trupele bolşevizate ucrainene din Maramureş, de la nord de Tisa, ameninţând flancul drept al trupelor române prinse în luptă cu bolşevicii unguri în capul de pod Tokaj.

Astfel, la 22 mai 1919, M.C.G. ordonă generalului Petala din Bucovina şi C.T.T., ca div 8 să treacă frontiera bucovineană şi să înainteze între Nistru şi munţi până la linia Nadvorna – Ottynia – Niezviska, iar grupul de nord din transilvania să pună stăpânire pe linia de comunicaţii ce lega Colomeea de Sighetu Marmaţiei. Ordinul se execută în ziua de 24 mai.

La intrarea în Pocuţia a div a 8-a, se dă o proclamaţiune prin care era adus la cunoştinţa populaţiei că „armata română nu se războieşte cu armata ucraineană şi nici cu populaţia civilă” şi „asigura pe toţi că trupele române vor respecta viaţa şi averea tuturor locuitorilor paşnici şi că administraţia va continua să lucreze după vechile legi ale ţării, executată de funcţionarii proprii”.

Rezistenţa opusă trupelor române a fost slabă. Comandamentul român a transmis şi trupelor ucrainene scopul şi necesitatea acţiunii noastre, solicitând acestora retragerea la nord de calea ferată Stanislav – Nadvorna.

La 26 mai este ocupta Delatynul. La 27 mai polonezii ocupă Stanislav, ajungând în contact cu trupele române. În noaptea de 29 spre 30 mai, generalul Zadic (comandantul div a 8-a română) se întâlneşte cu generalul Kraliczek (comandantul div a 4-a polonă) la Ottynia.

Ostilităţile dintre polonezi şi ucraineni continuă, iar trupele române rămân în Pocuţia până când polonezii aduc suficiente trupe cu care să ocupe provincia, aşa că trupele române încep retragerea la 17 august şi o încheie la 25 august, stabilindu-se pe frontiera estică a Bucovinei.

Pocuţia, pe care regele polonez Vladislav a dat-o zălog, (iniţial a fost vorba de Halici, apoi de Pocuţia) lui Petru I Muşat, ginerele său, la 20 ianuarie 1388, pentru un împrumut de 3000 de galbeni (493, 44 kg argint fin) cu scadenţa pe trei ani.

Împrumutul nu a mai fost plătit niciodată, Petru luând în stăpânire provincia, stăpânită apoi şi de Alexandru cel Bun. Când Moldova trecea prin clipe grele, polonezii reocupau Pocuţia.

Ştefan cel Mare o reia parţial la 1490 şi în totalitate la 1502, dar disputa se reia la moartea domnitorului. Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, alungă garnizoanele poloneze din Pocuţia la 1509, ba chiar trece Nistrul şi asediază Cameninţa, lovind cu suliţa poarta cetăţii, de a rămas semn în poartă.

De-a lungul întregii istorii medievale Pocuţia a fost subiect de dispută între Moldova şi Polonia. Tot pentru Pocuţia Petru Rareş a fost înfrânt la Obertyn la 1531.

În 1772 este ocupată de Austria şi va rămâne aşa până la 1918. La caestă dată, Pocuţia, ca de altfel întreaga Galiţie orientală, era un mozaic de populaţie, ucraineni, români, polonezi, ruşi, germani, evrei. În 1919, deşi ocupată de trupele române, românii nu o revendică Antantei, cu toate că la 22 iulie 1919 Consiliul Evreiesc din Pocuţia ceruse insistent ca „armata română să rămână în Pocuţia”.

În 1921, la Riga este semnat tratatul ce stabileşte graniţele Poloniei, care includ Pocuţia şi Lvovul. După 1945, Pocuţia intră în componenţa Ucrainei.

sursa: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/02/16/ce-stim-despre-pocutia-si-despre-romanii-care-au-trait-in-pocutia/