Cum au reuşit românii să-şi impresioneze până şi adversarii în Primul Război Mondial. Cele mai eroice şi nebuneşti atacuri ale Armatei Române

În Primul Război Mondial, cavaleriştii români s-au acoperit de glorie. În urma a două asalturi eroice şi extreme în acelaşi timp, luptătorii călare au reuşit să câştige până şi respectul armatei adverse. Câteva sute de cavalerişti înarmaţi cu săbii şi lănci au şarjat în faţa mitralierelor.

În Primul Război Mondial, Regatul României a intrat de partea Antantei în anul 1916.

Rămasă singură în faţa a trei armate, printre care şi maşina de război germană, armata micului stat balcanic a luptat mai mult pentru supravieţuire. Mereu hăituită de bine dotatele armate nemţeşti, hărţuită de armatele austriece şi bulgăreşti, într-o continuă retragere mai ales în prima parte a războiului, Armata Română a fost la un pas de dezastru.

Cu toate acestea, istoricii militari arată că de multe ori contingentele româneşti au fost salvate de la distrugere şi dezonoare de eroismul soldaţilor. Poate cele mai mari fapte de vitejie, aparent nebuneşti şi inutile, au fost cele ale cavaleriei. Luptători, de multe ori de origine nobilă, mai ales în corpurile ofiţereşti, pentru care onoarea şi vitejia pe câmpul de luptă erau cele mai importante repere. Aceşti războinici călare erau de altfel ultima rămăşiţă a vremurilor eroice ale războaielor medievale, în pragul conflictelor globale moderne. Elitişti, înarmaţi cu lănci, săbii şi carabine scurte, luptau încă după vechile reguli ale cavalerismului într-o lume a războiului dominată de mitraliere, tunuri şi alte dotări militare ucigătoare.

Aceşti cavalerişti ai armatei române au reuşit să impresioneze cu vitejia şi eroismul lor, inclusiv pe adversari. Ei sunt protagonişti a două dintre cele mai glorioase şi nebuneşti atacuri ale armatei române în Primul Război Mondial, două şarje ale cavaleriei care au rămas în istoria militară drept un exemplu de onoare marţială.

Cu lănci şi săbii împotriva mitralierelor

Unul dintre aceste episoade glorioase s-a consumat la Robăneşti, în Oltenia, în cele mai grele momente ale războiului pentru armata română. Mai precis, în vara lui 1916, după intrarea victorioasă în Transilvania, armata română s-a trezit singură în faţa unui asalt general. Atacată din sud de bulgari şi de turci, dar şi de austro-germani din vest, armata română părăseşte Ardealul şi se retrage. Nu reuşeşte să reziste în trecători, iar grosul armatei inamice se îndreaptă către sudul ţării şi către Capitală. Contingente ale armatei române sunt pur şi simplu zdrobite şi hăituite în retragere. Divizia I infanterie şi Divizia 17 Infanterie surprinse în marş sunt aproape nimicite de armatele germane, iar Craiova a fost ocupată la 9 noiembrie 1916. Armata română era la un pas de catastrofă. Din rămăşiţele celor două divizii se constituite un corp Divizia 1-17, cu doar 2.000 de oameni, din cei 25.000 cât aveau cele două divizii înainte de înfrângere.

Armata era în retragere şi încerca pe cât posibil să oprească inamicul. Mai mult decât atât, ofiţerii încercau să limiteze pierderile pentru a se putea regrupa în apărarea capitalei. În acel moment o baterie de artilerie germană instalată în apropiere de Spieneni făcea prăpăd în rândul armatei române. Ceea ce mai rămăsese din diviziile de infanterie nu se putea retrage, fiind practic condamnate la moarte sub ploaia de obuze.

În acel moment, intervine un regiment de roşiori, călăreţi olteni, gata să intre în luptă într-o misiune sinucigaşă. Mai precis era vorba de Regimentul 9 Roşiori condus de Căpitanul Filliti. Istoricii spun că aveşti luptători călare s-au oferit voluntari să atace bateria inamică. Practic şarjau pentru a opri focul asupra armatei române şi pentru a le asigura retragerea. ”Căpitanul Filitti, comandantul escadronului al III-lea din Regimentul 9 Roşiori, se oferă voluntar să şarjeze. I se alătură locotenenţii Emil Mora - care făcuse recunoaşterea, Iuliu Roşca - adjutantul regimentului şi sergentul voluntar din războiul de independenţă, Gheorghe Donici, în vârstă de 67 ani”, precizează colonelul în rezervă Dumitru Matei în revista ”Memoria Oltului şi a Romanaţilor” nr 4 din aprilie 2016. Erau 110 cavalerişti înarmaţi cu lănci şi săbii, pregătiţi să se repeadă contra liniilor germane.

Au plecat în pas mărunt, iar odată ajunşi în faţa bateriilor germane s-a dat ordinul ”Pentru atac lancea în cumpănire, marş”. Cei 110 cavalerişti români aplecaţi pe gâtul cailor şi cu lăncile în faţă, urlând strigăte războinice, s-au năpustit în galop asupra bateriilor germane. Efectul a fost cel scontat, artileriştii germanii au luat-o la fugă în faţa iureşului cavaleriei. ”Escadronul iese din firul de vale format de pârâul Vlaşca, se desfăşoară în linie de plutoane cu centrul său pe drumul care leagă localitatea Lăcriţa Mică cu şoseaua Craiova-Balş şi porneşte în galop spre bateria de tunuri germane şi trupele aflate pe şosea. Bravul sergent veteran Gheorghe Donici, venit de pe meleaguri moldovene să lupte ca voluntar contra vrăjmaşului invadator, şarjează lângă comandantul escadronului.

La vederea roşiorilor, artileriştii intraţi în panică îşi părăsesc poziţia”, precizează colonelul Dumitru Matei. În acel moment însă bine poziţionate, au intrat în acţiune mitralierele germane. Nemţii trăgeau din flanc contra luptătorilor înarmaţi cu săbii şi lănci. Niciun cavalerist însă nu a oprit şarja.

Războinicii călări au câştigat respectul inamicului

A urmat un adevărat măcel. Rafalele de mitralieră făceau prăpăd în rândul cavaleriştilor. Oameni şi cai mureau de-a valma. ”Întorcându-mi privirea, văd cum călăreţii şi caii cad ca spicele. Mai dau un ultim ordin. La aproximativ 40 de metri de infanteria inamică sunt lovit în genunchi. Mai întorc o dată capul, dar nu mai văd în urma mea decât un singur cal, fără călăreţ. O grenadă face explozie, lovindu-mi calul şi ne prăvălim unul lângă altul, la 15 metri de ţinta noastră. Totul se sfârşeşte în câteva clipe”, scria Alexandru Filitti în caietul său de campanie prezentat în lucrarea „Epopeea Cavaleriei Române Robăneşti 1916“ scrisă de Ionel Turcin şi Ion Palsoiu.

Din cei 110 roşiori, au supravieţuit doar 18, grav răniţi. Deşi aparent nebunescă şi inutilă, curajoasa şarjă de la Robăneşti a salvat diviziile româneşti. ”Într-adevăr, şarja a avut efectul scontat: bateria germană nu a mai tras, trupele germane nu şi-au continuat marşul şi Divizia 1/17 Infanterie s-a consolidat pe malul stâng al Oltului, a distrus podurile şi a oprit orice încercare a Diviziilor 41 şi 11 Infanterie germană de a forţa râul pe bărci sau prin vad, cu focul violent al artileriei, mitralierelor şi armelor ostaşilor săi”, continua colonelul Dumitru Matei în articolul său.

Deşi generalul german von Kühne spunea că ”astăzi nu se mai şarjează”, considerând invechită această acţiune militară, până şi inamicii au fost impresionaţi de eroismul cavaleriştilor români. Von Kühne, din respect pentru comandantul Alexandru Filitti, găsit rănit pe câmpul de luptă, îl trimite fără pretenţii armatei române, cu propriul automobil. Mai mult decât atât, soldaţii germani, spun istoricii militari, au venit să vadă cine au fost cei care au şarjat cu lăncile în faţa mitralierelor. Locotenentul Ernest Lane găseşte un cavalerist mort cu tot cu cal, rămas în şa. Din respect îi rezeamă în mână lancea căzută. Soldaţii germani au cărat pe braţe trupurile roşiorilor şi i-au înmormântat în cimitirul din Caracal.

Unul dintre cei mai viteji cavalerişti a fost un veteran de 67 de ani, segentul Gheorghe Donici, dintr-o veche familie boierească din Moldova. A venit şi s-a înrolat voluntar în regimentul de Roşiori, cerând să fie în prima linie de atac. Era, de altfel, un ostaş renumit, fiind veteran, decorat în repetate rânduri pentru vitejie în Războiul de Independenţă. Gheorghe Donici a murit cu sabia în mână, în prima linie a şarjei de la Robăneşti, ucis de o rafală de mitralieră.

Cavaleria impresionează din nou

Şarja de la Robăneşti nu a fost singulară. Tot în 1916, pe 28 noiembrie 1916, la nici o lună de la eroicul atac al Roşiorilor din Regimentul 9, cavaleria română oferea o nouă dovadă de vitejie şi curaj. De această dată la Prunaru, în judeţul Teleorman, şi tot într-o încercare disperată de a asigura retragerea trupelor române în apărarea Bucureştiului. Pe 24 noiembrie, divizia 217 de infanterie germană, divizia 26 turcă şi divizia de cavalerie von Glotz au repurtat victorie după victorie şi înaintau nestingherite către Bucureşti. Totodată diviziile bulgare ocupau la aceeaşi dată Giurgiul. Armata română se afla din nou într-o situaţie disperată. Divizia a 18-a armatei române a reuşit însă să blocheze înaintarea în zona Teleormanului.

Atunci un grup de armată germană, vânători de munte, a ocupat satul Prunaru, dorind să încercuiască armata română. Situaţia era critică, asemănătoare cu cea de la Robăneşti. Divizia 18 a armatei române nu se putea retrage, risca să fie încercuită şi distrusă. În acel moment a intervenit Regimentul 2 Roşiori. Generalul Referandru, disperat, a cerut imediat o şarjă a cavaleriei. Comandatul Regimentului 2 Roşiori, Gheorghe Naumescu, a spus că este pregătit să intre în luptă şi să creeze o breşă în linia inamicului, pentru retragerea trupelor româneşti. În dimineaţa zilei de 28 noiembrie 1916, 300 de călăreţi români, au urcat în şaua calului. Au pornit în pas măsurat către Prunaru, în apropierea satului au primit ordinul de a scoate săbiile şi de pregăti lăncile. A urmat apoi atacul în galop. Cavaleria românească a făcut prăpăd în rândul infanteriştilor germani prinşi în câmp deschis, spintecându-i cu săbiile.

A fost însă o nouă misiune sinucigaşă. Şi asta fiindcă în sat, din tufele cu mărăcini, au început să secere mitralierele. Cavaleriştii cădeau ca spicele. Gheorghe Naumescu, comandatul care ataca în faţă, este primul doborât. Cere gornistului să sufle îndemnând la atac continuu. Şarja nu s-a oprit nicio clipă, la fel ca la Robăneşti. ”De după garduri, din mărăcinişuri, de pe ferestrele caselor şi podurilor, duşmanul, ascuns cu zeci de mitraliere, aruncă o grindină de gloanţe asupra falnicului regiment. Cai şi călăreţi cad grămadă unii peste alţii. Regimentul e distrus. Două sute de oameni rămân pe câmpul de luptă, formând, împreună cu cadavrele cailor, mormane de carne sângerândă. Printre ei, toţi ofiţerii regimentului în cap cu bravul lor comandant”, descria lupta Constantin Kiriţescu, în lucrarea sa, „Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919".

Cavaleriştii rămaşi fără cai au început să folosească carabinele, trăgând la adăpostul animalelor ucise. Un grup de trei călăreţi a reuşit să distrugă şi un cuib de mitralieră. A urmat lupta corp la corp, dintre cavaleriştii rămaşi şi infanteria germană. În urma vitejiei cavaleriei, scopul a fost atins. S-a creat o breşă, iar armata română s-a retras regrupându-se în zona Leţca Veche-Jilava. Cu preţul a peste 200 de cavalerişti morţi la Prunaru.

sursa: http://adevarul.ro/locale/botosani/cum-reusit-romanii-sa-si-impresioneze-adversarii-razboi-mondial-cele-mai-eroice-nebunesti-atacuri-armatei-romane-1_5802087f5ab6550cb8955ac7/index.html?utm_source=gsp&utm_medium=http://adevarul.ro/locale/botosani/cum-reusit-romanii-sa-si-impresioneze-adversarii-razboi-mondial-cele-mai-eroice-nebunesti-atacuri-armatei-romane-1_5802087f5ab6550cb8955ac7/index.html&utm_campaign=CrossPromo

Arhitectul lui Dumnezeu

Antoni Placid Gaudí i Cornet s-a născut pe 25 iunie 1852 în Reus, Catalonia, într-o familie de fierari. Mai târziu avea să declare că a descoperit sensul spațiului în atelierul tatălui său, prin intermediul țevilor ondulate pe care acesta le manevra.

Născut la Riudoms, un sat situat la 4 kilometri de Reus, provincia Tarragona, Antonio Gaudi este al cincelea şi ultimul copil al lui Francesc Gaudí i Serra (arămar) şi al Antòniei Cornet i Bertran (provenind şi ea dintr-o familie de arămari). Această circumstanţă îi influenţează traiectoria profesională, după cum declară Gaudí însuşi la bătrâneţe. Arhitectul susţine că a descoperit sensul spaţiului în atelierul tatălui său, prin ţevile ondulate pe care le manevra părintele său.

Gaudí nu se bucura de o sănătate prea solidă. Încă din copilărie, fusese diagnosticat cu reumatism. Problemele de sănătate îl împiedicau să se joace cu alţi copii, însă îi prilejuiau numeroase plimbări, obicei pe care l-a păstrat până la sfârşitul vieţii sale. Această imobilitate la care era condamnat a fost cea care i-a oferit ocazia de a-si dezvolta simţul observaţiei şi de a descoperi, cu o mare fascinaţie, marele spectacol al naturii, principala sursă de inspiraţie pentru decoraţiunile tuturor operelor sale şi pentru soluţiile numeroaselor probleme apărute în proiecte.

Un alt aspect important al copilăriei sale, menţionat de numeroşi autori, este originea sa tarragoneză. Tenacitatea, caracterul puternic şi dificil reprezintă trăsături ale locuitorilor regiunii natale. Aceste calităţi i-au dat perseverenţa în proiectele sale atât de controversate, întrucât o mare parte a criticilor şi clienţilor săi nu vedeau cu ochi buni originalitatea operelor lui.

Cât despre fraţii săi, doi au murit la vârste fragede, respectiv la 2 şi 4 ani. Un alt frate mai mare, Francesc, a murit în anul 1876 din cauze necunoscute, puţin după ce obţinuse diploma în medicină, moartea lui este urmată de cea a mamei. De asemenea, sora lui mai mare, Rosa, a decedat în anul 1879, lasându-şi fiica în responsabilitatea lui Gaudí, singurul frate rămas în viaţă. Ca urmare a celor întâmplate, viitorul artist s-a mutat la Barcelona, împreună cu tatăl şi nepoata sa. Tatăl său s-a stins din viaţă în anul 1906, la vârsta de 93 de ani, iar nepoata sa, având o sănătate precară, a murit la vârsta de 36 de ani.

Bibliografie: Broşura "Gaudí", Editorial Escudo de Oro (traducere din limba franceză)

Gaudí nu a fost un elev eminent, însă era un excelent desenator, iar prin creativitate și-a uimit dascălii. În 1878, profesorul care i-a semnat licența în arhitectură la absolvirea universității nota: “Am descoperit un dezechilibrat sau un geniu”.

Gaudí realiza foarte rar planuri detaliate pentru arhitectura clădirilor sale, preferând să creeze modele tridimensionale la scară mică şi apoi să modeleze detaliile pe măsură ce construcţia evolua.

În 1883 a început construcţia catedralei catolice Sagrada Família din Barcelona, finanțată din fonduri publice, pentru care a lucrat până la moartea sa, în 1926. Se estimează că Sagrada Família va fi finalizată în 2026. Întrebat de ce durează atât de mult construcția, Gaudí a răspuns simplu: “Clientul meu (Dumnezeu) nu se grăbește”.

Pe 7 iunie 1926, este acroșat de un tramvai în timp ce traversa strada pentru a se îndrepta spre o biserică. Cum nu avea asupra sa nici acte și nici bani, trecătorii au presupus că bătrânelul în vârstă de 74 de ani este un cerșetor. A doua zi, prietenii aveau să-l găsească la spitalul săracilor din Barcelona. I-au propus să îl interneze într-un spital mai bun, însă Gaudí a refuzat: “Eu aparțin celor săraci”. S-a stins din viață două zile mai târziu, pe 10 iunie 1926.

Traditii si legende stravechi ale poporului roman

„Legendele moştenite de la strămoşii noştri daci sunt considerate printre cele mai interesante legende ale lumii. Aceasta nu pentru ca ar fi complexe şi savant elaborate, ci tocmai datorită simplităţii, a felului în care au fost păstrate şi transmise de-a lungul timpului cu siguranţa cu care se transmite credinţa, datorită simbolurilor şi semnificaţiilor profunde pe care le conţin.

În tradiţia românească sunt cuprinse, între 13 noiembrie şi 6 decembrie, o serie de sărbători şi obiceiuri foarte vechi cunoscute sub numele de Filipii de Toamnă. Acestea nu sunt legate de sezoanele agricole sau pastorale, ci de credinţa străveche în reînnoirea periodică a timpului. De aceea, această perioadă a fost identificată de către etnologi cu Anul Nou Dacic.

Sărbătorile, dedicate animalului sacru al dacilor, lupul, au fost asimilate apoi de tradiţia creştină. Acestea încep cu ,,Ziua lupului” (13 noiembrie), Gădineţii (12-16 noiembrie), continuă cu Filipul cel Şchiop sau Ovidenia (21 noiembrie) şi se încheie cu Ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie) şi Ziua Sfântului Nicolae (6 decembrie).

(Gădinet este numele divinităţii iernii, lupul, la fel cum Căluş este numele divinităţii verii, calul, celebrat la Rusalii. Filipii sunt personificări divine ale lupului. Simbolul lupului apare în numeroase tradiţii spirituale ale lumii. Atunci când este considerat divinitatea iernii şi a nopţii valorizarea sa devine pozitivă. Faptul că lupul vede noaptea îl transformă în simbol al luminii, cu caracteristici solare, de erou războinic şi strămoş mitic. Simbolistica sa are un caracter iniţiatic, dându-i lupului un rol de călăuză.)

Caracteristice acestei perioade sunt obiceiurile, actele rituale şi practicile magice de alungare a duhurilor rele, despre care se crede că încep să capete putere pe măsură ce ziua scade. Conform credinţelor populare, în această perioadă începe de fapt iarna. Ritualurile magice ce se desfăşoară acum au rol de protecţie şi aduc încredere. Prin intermediul acestora, duhurile rele, care încep să apară la adăpostul nopţii, pot fi înlăturate cu uşurinţă.

Ovidenia, Ziua Luminii

La 21 noiembrie se sărbătoreşte intrarea în biserică a Fecioarei Maria, numită acum şi Maica Luminii. Este ziua în care Ioachim şi Ana au dus-o la Templu pe fiica lor, Maria, în vârsta de 3 ani. Au încredinţat-o preotului Zaharia care o va avea în grijă în următorii 12 ani. Îndeosebi femeile sunt îndemnate cu această ocazie să iubească virtuţile creştine, să fie pline de smerenie, de blândeţe, de bunătate.

Sărbătoarea, numită Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia corespunde în calendarul popular cu celebrarea unei divinităţi a lupilor, Filipul cel Şchiop sau Filipul cel Mare. Despre acesta se spune că ar fi fost pedepsit de Dumnezeu pentru că s-a abătut de la dreapta credinţă.

Ovidenia este considerată la rândul ei zi magică, în care se deschid cerurile, iar cei cu sufletul curat pot înţelege graiul animalelor şi sunt martorii unor miracole. O trăsătură caracteristică a acestei sărbători este metafora luminii, prezentă în legende, credinţe şi superstiţii. Acum se aprind lumânări despre care se crede că nu se vor stinge niciodată pe lumea cealaltă, iar lumina lor va călăuzi sufletele celor adormiţi.

Obiceiurile legate de această zi sunt numeroase. Cei care au probleme cu ochii sfinţesc cu această ocazie un prosop cu care, umezit cu apă, se vor şterge la ochi. Se pune la icoane un vas cu apă şi o lumânare, apa respectivă devenind astfel vindecătoare. Se fac previziuni meteorologice: dacă este senin şi soare, vara va fi secetoasă; dacă ninge, iarna va fi friguroasă.

Acum încep să fie protejate cu ajutorul usturoiului intrările în case şi locurile de dormit. Se prepară alimente specifice, care protejează de rău şi aduc belşug: vărzări, plăcinte cu dovleac, covasa (o fiertură din mălai şi făină de grâu fermentată, uneori transformată în turtă). Se mai spune că în dimineaţa de Ovidenii înfloreşte Iarba fiarelor, o plantă miraculoasă, care înmoaie fierul şi deschide orice lacăt.

În noaptea de Ovidenie se aprinde şi se veghează o lumânare lungă şi încolăcită în sens invers acelor ceasului. Mărimea lumânării reprezintă dimensiunea simbolică a anului calendaristic, iar semnificaţia obiceiului este moartea şi renaşterea ce survin odată cu încheierea unui ciclu şi începerea altuia nou, înnoirea timpului.

Sfântul Andrei, patronul spiritual al românilor, 

ocrotitorul României

Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, apoi l-a urmat pe Iisus Hristos devenind „cel întâi chemat”. El a predicat în ţinutul Scythia Minor, adică Dobrogea şi s-a stabilit pe teritoriul judeţului Constanţa. A murit martirizat, la 30 noiembrie, anul 60, în timpul Împăratului Nero. Se spune că a fost răstignit cu capul în jos pe o cruce în formă de X, care de atunci este numită „Crucea Sfântului Andrei”.

Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, ziua de 30 noiembrie, are o semnificaţie deosebită pentru poporul român: pentru că a adus creştinismul pe teritoriul ţării noastre, Sfântul Andrei este considerat patronul spiritual al românilor şi ocrotitorul României.

După cum arată obiceiurile legate de noaptea de 29/30 noiembrie, noua sărbătoare creştină a preluat unele caracteristici ale sărbătorilor anterioare, iar Sfântului Andrei i-au fost atribuite trăsături ale divinităţii precreştine sărbătorite până atunci, personificare divină a lupului, „stăpân al oilor”.

Printre sihaştrii din Munţii Carpaţi circulă o legendă conform căreia ultimul preot al lui Zamolxis l-a cunoscut pe Iisus Hristos şi apoi pe Apostolul Andrei. Părintele Ghelasie de la Frăsinei vorbeşte despre o ,,taină” a trecerii dacilor la creştinism păstrată de-a lungul timpului şi transmisă de la un pustnic la altul, ca expresie a continuităţii de credinţă pe aceste meleaguri.

Tradiţii populare ale nopţii de ,,Sântandrei”

Ajunul zilei Sfântului Andrei este momentul principal al sărbătorilor de înnoire a timpului, moment magic, în care lumea celor văzute se întrepătrunde cu a celor nevăzute. Apariţia celor doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi prezenţa haitelor de lupi sunt semne de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorase în continuu, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie la starea simbolică de haos de dinaintea creaţiei.

Se crede că această noapte este cea în care duhurile malefice – în tradiţia populară acestea sunt numite strigoi, moroi şi pricolici – au putere mai mare decât în restul anului şi vin printre oameni să le facă rău. Tot acum este şi momentul să se ia măsuri de prevenire a răului pe care vor să-l provoace duhurile necurate. Se practică acţiuni de apărare pasivă împotriva spiritelor malefice: alimente rituale (turta de Andrei, covasa), ungerea uşilor şi a ferestrelor cu usturoi, ascunderea coaselor şi a limbilor de meliţă.

În tradiţia populară, în noaptea de ,,Sântandrei” oamenii evită să iasă pe uliţele satelor, în casă fiind protejaţi de usturoiul de la intrare şi de candela aprinsă. Băieţii şi fetele organizează o petrecere în timpul căreia vor ,,păzi usturoiul” (care va fi folosit apoi ca leac în timpul anului), iar fetele superstiţioase cred că acum vor afla cine le va fi soţ: un fir de busuioc aşezat sub pernă face ca în vis să apară imaginea ursitului (obicei practicat şi cu ocazia altor sărbători: Sânzâiene, Anul Nou, Ajunul Bobotezei). Un alt obicei de celebrare a morţii şi renaşterii simbolice a divinităţii este Bocetul Andreiului.

De Sfântul Andrei, datorită transparenţei între lumi, se dezleagă secrete, se găsesc autorii unor crime, ale unor furturi. Pentru protecţie se mai obişnuieşte să se împrăştie prin curte bucăţi de pâine pentru strigoi, ca aceştia să nu mai intre în casă; se amestecă busuioc în hrana animalelor ori se pune o picătură de aghiazmă în apa acestora; se îngroapă în faţa grajdului un drob de sare descântat, urmând să fie dezgropat primăvara, la Sfântul Gheorghe, când sarea se amestecă în hrana animalelor.

Tot acum se fac previziuni pentru anul următor. Se pun în podul casei 12 cepe, câte una pentru fiecare lună a anului şi se lasă acolo până în seara de Crăciun: cele alterate indică luni ploioase, iar cele care încolţesc, luni favorabile. Pentru fiecare membru al familiei se pune grâu la încolţit: cei al căror grâu creşte înalt şi frumos se spune că vor avea un an bun, cu belşug şi sănătate. Se mai spune că, dacă în noaptea Sfântului Andrei este senin şi cald va fi o iarnă blândă, iar dacă este ger va fi o iarnă grea.

Lupul în tradiţia dacică

Tradiţia populară menţionează peste 35 de sărbători dedicate lupului (conform lui I.A. Candrea în lucrarea „Iarba fiarelor”). Aceasta arată importanţa lui în tradiţia românească. Imaginea lupului apare pe multe obiecte arheologice şi este considerat simbolul sanctuarelor dacice. Steagul dacilor, balaurul cu cap de lup, este unic în lume. După N. Iorga, steagul dacic nu e „numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”.

Dacii şi-au ales ca totem lupul, cel mai feroce animal din această zonă geografică, singurul care nu poate fi îmblânzit sau dresat, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate. Ei se identificau cu lupul şi se considerau Fii ai Marelui Lup Luminos – Zamolxis. Mircea Eliade este de părere că dacii se numeau ei înşişi lupi sau cei care sunt asemenea lupilor pornind de la o confrerie războinică numită dacii (lupii).

În antichitate dacii erau cunoscuţi şi sub numele Daoi (daos, în dialectul traco-frigian însemnând lup). După unii autori, acest nume se leagă de rolul dacilor ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii. O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc. Pelasgii, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia preistorică, erau numiţi de către greci dioi şi erau consideraţi „cei mai vechi oameni de pe pământ”.

Simbolul lupului ca apărător al acestor pământuri nu se opreşte la perioada dacilor. În alte legende se spune că Sfântul Andrei a fost trimis să propovăduiască în „tărâmurile lupilor” şi că tot timpul a fost vegheat şi ajutat de către Marele Lup Alb.

Legenda Marelui Lup Alb, protectorul ţării

Cândva, în vremuri de demult, un preot al lui Zamolxis cutreiera tărâmurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie şi pentru a transmite dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toţi ceilalţi preoţi, fără a fi în vârstă, avea părul şi barba albe ca neaua, iar credinţa şi curajul său erau cunoscute nu numai de Zamolxis şi de oameni, ci şi de fiarele pădurii.

Zeul, impresionat de slujitorul său, îl cheamă la el în munţi pentru a-l servi de aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeaşi hotărâre ca şi înainte. În scurt timp, animalele sălbatice au ajuns să asculte de el şi să-l considere conducătorul lor. Cei mai apropiaţi îi erau lupii, cei care nu avuseseră un conducător până atunci. După un timp, Zamolxis decide că a venit timpul ca preotul să îl slujească în alt fel şi, pentru aceasta îl transformă în cel mai temut şi mai respectat animal: un Lup Alb, mare şi puternic cât un urs.

Menirea pe care i-a încredinţat-o era aceea de a aduna toţi lupii din codrii întru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor. Era de ajuns să se audă chemarea Marelui Lup Alb şi de oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră fraţi. Au fost vremuri fericite, în care Dacii şi haitele Marelui Lup Alb au trăit în bună înţelegere ajutându-se unii pe alţii, conduşi cu iubire şi dreptate de Zamolxis şi slujitorul lui devotat, Marele Lup Alb.

Cu puţin timp înainte de marea invazie, romanii reuşesc să sădească în sufletele unor laşi sămânţa neîncrederii faţă de Marele Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie. Trădătorii, cuprinşi de frică, încep să omoare toţi lupii ce le ieşeau în cale în speranţa că unul din aceştia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieţii lor.

Lupii, câţi au mai scăpat, fug în inima munţilor şi nu mai vin în ajutorul fraţilor ce îi trădaseră. Lupul Alb şi Zamolxis se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum dacii vor fi înfrânţi de romani din cauza trădării. Într-o zi , Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de această dată pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară, dacă vrea să rămână lup ori să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în suflet, ştiind ce vremuri vor urma, Marele Lup Alb decide să rămână alături de Zeul său, sperând ca astfel să slujească mai cu folos ţinutul şi poporul său.

Multă vreme s-a scurs de atunci, dar Marele Lup Alb încă veghează şi aşteaptă trezirea dacilor şi îndurarea Zeului întru iertarea lor. Încă mai speră să vină clipa în care Zamolxis îi va cere să adune din nou haitele pentru a alunga duşmanii, pentru a reclădi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb.

Credinţele şi tradiţiile strămoşilor noştri ne pot inspira şi ne pot fi de ajutor în acest prezent frământat în care trăim. La fel ca întotdeauna, planeta şi umanitatea trăiesc în simbioză şi formează împreună un tot. Depindem unii de alţii, suntem legaţi prin fire nevăzute şi cu toţii ne aflăm acum într-o situaţie îngrijorătoare datorată tuturor faptelor rele ale oamenilor. În unitate, ne putem oferi încă o şansă nouă înşine, planetei şi întregii umanităţi prin post şi rugăciune sinceră, umilă şi plină de credinţă în Dumnezeu.”

Un material realizat pentru YogaEsoteric de Melania Radu

sursa: http://naturadivina.com/2015/11/12/traditii-si-legende-stravechi-ale-poporului-roman/

Decembrie 1989: Atacul Ungariei asupra Romaniei vazut de serviciile secrete romanesti (I). “Neorevizionismul ungar a devenit vârful de lance al “reformarii” sistemului politic din România”

Agentul-maghiar-sovietic-Laszlo-Tokes-la-Timisoara-1989-cu-doi-soldati-romani

O perspectivă după 24 de ani

Evenimentele din decembrie 1989, între speranţele unora şi deziluziile altora (I)

de Aurel I. Rogojan

După căderea Zidului Berlinului şi evenimentele din decembrie 1989, neorevizioniştii unguri, mai cu seamă cei din conducerea Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, credeau în iniminenţa abolirii Tratatului de la Paris (Trianon, 4 iunie 1920).

În seara zilei de 21 decembrie 1989, când i-am raportat ministrului secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului, domnul general-colonel Iulian N. Vlad, sinteza situaţiei operative, am început prin a enunţa concluzia: “Ardealul, pe arcul carpatic, este prins într-o centură de foc şi violenţe”.

În intervalul orar 18.00 – 20.00, pe baza datelor de ultim moment, transmise telefonic de către şefii structurilor judeţene de informaţii, se conturase o situaţie cât se poate de îngrijorătoare.

În judeţele Timiş, Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Alba, Sibiu şi Braşov, agenţii diversiunilor stradale violente au creat condiţiile propice ocupării sediilor comitetelor judeţene ale PCR şi ale consiliilor populare judeţene, ale securităţii şi miliţiei, după ce, cu o zi înainte, şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşă, a demobilizat grupările de forţe ale Armatei din zonă.

Violenţe fizice, atacuri armate, incendieri, devalizări de bunuri şi documente, sustrageri de arme prin efracţie şi folosirea lor în scopul provocării forţelor de ordine, instigări la linşaj şi crime, comiterea de asemenea acte erau semnalate din judeţele menţionate. În judeţul Timiş, pentru crearea de panică, după lăsarea întunericului, s-a recurs la incendierea unor depozite de fâneţe, vâlvătăile fiind vizibile şi dincolo de frontieră.

Culoarul spaţial creat de aceste evenimente coincidea cu principala direcţie geografică strategică pe care planificatorii unei invazii externe o aveau în vedere pentru izolarea întregului Ardeal – Poarta Mureşului, cu cele doua variante. Una, de la Arad, prin Lipova, urmează cursul râului Mureş, străbătând culoarul Lăpugiu ajunge la Deva şi Hunedoara şi de-acolo prin culoarul Orăştiei la Sibiu-Făgăraş-Braşov-Miercurea Ciuc şi Sebeş-Alba Iulia-Tg.Mureş-Bistriţa. A doua, de la Timişoara, urmează cursul râurilor Timiş sau Bega, prin Lugoj, Caransebeş, apoi culoarul Bistrei, străbătând astfel pasul Poarta de Fier a Transilvaniei şi ieşind în Ţara Haţegului, face joncţiunea cu prima variantă în culoarul Orăştiei.

În ziua de 21 decembrie 1989 s-a reuşit crearea unei enclave secesioniste în întregul Banat, dar şi în cele două judeţe vecine din est, prin care se putea controla întreg arealul de pe direcţia operativă Poarta Mureşului: Hunedoara şi Sibiu. (1)

Anterior, structurile teritoriale ale Departamentului Securităţii Statului din Arad, Timiş, Caraş Severin, Cluj, Braşov, Covasna ş.a. raportaseră o stranie intensificare a turismului fără obiective turistice, din trei state vecine: Uniunea Sovietică, Iugoslavia si Ungaria.

Aşa de exemplu, în decembrie 1988 au intrat în România 30.879 turişti sovietici, iar în decembrie 1898 au fost 67.530!

În zilele premergătoare datei de 16 decembrie 1989, Serviciul teritorial de contraspionaj de la Timişoara a sesizat intrarea în judeţ, dinspre Iugoslavia, a numeroase coloane de câte 20-30 de autoturisme cu paşapoarte ori documente de călătorie emise în Uniunea Sovietică, respectiv Ungaria, numărul ocupanţilor acestora crescând de la câteva sute până la ordinul miilor. Aceştia nu au solicitat cazare hotelieră, preferând să se răspândească prin oraşe şi să stea în autoturisme.

În fapt, cu începere din luna octombrie 1989, aceşti turişti speciali au realizat o acoperire a teritoriului României, asigurându-se un rulaj zilnic de minim 30.000 pe persoane. În retrospectiva istorică, nu este un fapt fără prededent. Şi celebrul Stieber, spionul şef al Kaiserului, înaintea invaziei militare prusace din 1870, ocupase Franţa cu cca. 70.000 de “gastarbeit” (“muncitori oaspeţi”), în realitate agenţi cu misiuni de pregătire şi înlesnire a cuceririi, administrării şi controlului teritoriului francez, în timpul şi după terminarea razboiului.

În mentalul colectiv maghiar, evenimentele din decembrie 1989, în mod special circumstanţele cu semnificaţie neechivocă de la Timişoara, au fost percepute şi ca o mişcare naţională proprie, dovada fiind, pe de o parte, explozia exceselor xenofobe împotriva românilor, iar, pe de altă parte, escaladarea separatismului etnic, în formele şi modalităţile care au amorsat conflictul interetnic din 19-20 martie la Târgu Mureş.

Neorevizionismul ungar – vârful de lance al “reformarii” sistemului politic din România

Organizaţia “România Liberă”, creată în septembrie 1987 de Brigada “România” a Securităţii Republicii Populare Ungaria – în numele unui comitet condus de economistul Marin Roşca, plecat din Timişoara – a fost de factură mediocră sub toate aspectele, fiind manipulată de “Forumul Democrat Maghiar”. Conştienţi că “Ardealul nu poate fi obţinut fără români”, revizioniştii unguri au căutat dintotdeauna să-şi atragă sprijinul măcar al unei părţi a populaţiei majoritare, iar organizaţia “România Liberă” de la Budapesta trebuia să devină expresia acelui sprijin.

Fără a sesiza capcana neorevizioniştilor unguri, lideri ai “Uniunii Mondiale a Românilor Liberi” – îndeosebi Doru Novacovici şi Sandu Pobereznic, poate determinaţi şi de cei sub ale căror auspicii a apărut UMRL – au acceptat să patroneze organizaţia “România Liberă” împreună cu oficiali de la Budapesta, între care Imre Pozsgai, unul dintre autorii “revoluţiei de palat” care, la începutul anului 1988, l-a dislocat pe János Kádár şi, pentru scurtă vreme, s-a aflat în echipa conducătoare, înlocuită la rândul ei de Károly Grósz.

La 8 iulie, are loc la Bucureşti întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, prilej cu care, într-o întrevedere bilaterală, facilitată de Gorbaciov, conducerea ungară – Nyers Rezső, Németh Miklós şi Horn Gyula – susţine că Transilvania nu aparţine României şi ameninţă că va internaţionaliza problema maghiarilor din România.

Anterior, în decembrie 1988, conducerea duală iugoslavă – Loncear şi Dizdarevici – a avut un shimb de replici acuzatoare cu Nicolae Ceauşescu în chestiunea Banatului, urmată de întreruperea întâlnirilor bilaterale anuale.

În august 1989, agenţi de informaţii ai Departamentului Securităţii Statului (DSS), infiltraţi în cantonamentele speciale paramilitare din Ungaria, raportează primele date în legătură cu pregătirea unor formaţiuni de luptă (gherilă urbană) care aveau misiunea de a acţiona în România pentru crearea pretextelor unor evenimente în consens cu evoluţiile din Polonia şi Ungaria, ulterior şi din Cehoslovacia, R.D. Germană şi Bulgaria, convenite, pe de o parte, de Mihail Sergheevici Gorbaciov şi George Herbert Bush şi, pe de altă parte, de François Mitterrand şi Helmuth Kohl, având şi binecuvântarea Sanctităţii Sale, Ioan Paul al II-lea, Pontiful Vaticanului.

Organizaţia România Liberă şi UMRL au fost paravanul sub care AVO (acronimul Securităţii R. P. Ungară) au organizat formaţiuni paramilitare pe care le-au instruit în tabăra (cazarma militară) de la Bicske, pentru “acţiuni viitoare de gherilă urbană în Româ­nia”. Instructorii erau unguri origina­ri din România, dar aceştia acţionau doar ca intermediari ai unor servicii speciale. Noul conducător al Româ­niei Libere şi al grupului – de cca. 400 de membri – instruit era tehnicianul petrochimist Manea Ghe­orghe, iar din partea UMRL asista Sandu Pobereznic. Subzistenţa grupului era asigurată de organizaţii revizioniste maghiare, de UMRL şi de Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, care avea deja un birou în Ungaria.

În subsolul cazărmii de la Bicske se tipărea o parte din materialele de propagandă pentru a fi trimise în Româ­nia, cu scopul de a se determina apa­riţia unor nuclee interne ale organizaţiei România Liberă. O altă parte a materialelor de diversiune propagandistică era pregătită în tipografiile Partidului Muncitoresc Socialist Un­gar şi ale AVO (Securitatea de Stat a Un­gariei) şi difuzată de aceasta din urmă.

Pe cale de consecinţă a celor relevate, agenţi curieri ai mişcărilor “so­lidarnosc” din Polonia, ai “forumurilor civice” din Ungaria, Cehoslovacia şi R.D. Germană sunt interceptaţi şi anchetaţi, în plenitudinea înde­plinirii misi­unilor de racolare şi fixare a sarcinilor ce reveneau “revo­­luţionarilor aleşi pentru provocarea surprizelor stra­tegice (politice) pla­nificate”. Ei aveau să recunoască cine sunt, de unde au venit şi cu ce scop, precum şi gradul de îndeplinire a misiunilor; mai puţine detalii, însă, privind elementele operaţionale – consemne, parole, sisteme secrete de comunicare prin care urma să se rea­lizeze mobilizarea persoanelor care urmau să-şi asume riscurile provocării şi conducerii (dirijării) eveni­men­telor amorsate.

În toamna anului 1989, emisarii realizaseră contacte şi constituiseră puncte de sprijin în Alba Iulia, Arad, Braşov, Bucureşti, Caransebeş, Cisnădie, Cluj, Constanţa, Craiova, Cugir, Iaşi, Lugoj, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara… (ordinea este cea alfabetică, dar lista nu este completă).

Se impune o menţiune. Contactele au fost mult mai numeroase decât punctele de sprijin efectiv create, ele având ca scop şi punerea Securităţii pe piste false. Ipotetic, fiecare contact trebuia să treacă printr-un filtru, până a se stabili că este o derută. Amestecul premeditat al contactelor întâmp­lă­toare cu cele de creare a puncte­lor de sprijin a fost o tactică prin care s-a îngreunat identificarea şi controlul acestora din urmă.

Fiecare emisar acţiona “multiplu de zece”, iar fiecare nou membru căuta alţi zece. În Bucureşti s-au vizat recrutări, inclusiv din rândurile elevilor de liceu, cu care se realizau întâlniri de instruire în parcuri. “Instructorii” erau persoane recent revenite în ţară. Unii părinţi îngrijoraţi s-au adresat Biroului de Informaţii, Sesizări şi Reclamaţii al Mi­nisterului de Interne.

În zilele de foc din decembrie 1989, am avut confirmarea deplină a mi­siunilor acelor emisari. Cele mai multe oraşe-ţintă ale curieratului lor au fost cuprinse, în după-amiaza zilei de 22 decembrie, de furia unor revolte, aparent ilogice, în care, iniţial, interlopi periculoşi – tero­rizând unităţile de Securitate şi Miliţie (din înalt ordin subordonate comandamentelor jude­ţe­ne militare de apărare, urmare a stării ex­cepţionale instituite) – s-au transformat ad-hoc în “revoluţionari profesionişti”

Agenţii propagandişti ai spionajului ungar din judeţele Covasna, Mureş şi Harghita au lansat zvonuri despre pericolul intervenţiei Securităţii pentru “represa­lii şi restabilirea vechii ordini”. Sub imperiul incitărilor provocatoare externe, persoane autohtone s-au dedat la acţiuni armate şi alte violenţe împotriva personalului din structurile judeţene ale Ministerului de Interne, fiind ucişi – în mod bestial – mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri, între care maiorul (colonel post-mortem) Aurel Agache, la Târgu Secuiesc, locotenet-colonelul Dumitru Coman, fost şef al Securităţii municipiului Odorheiul Secuiesc, precum şi patru subofiţeri. Alţi 27 de ofiţeri şi subofiţeri au fost agresaţi, suferind vătămări corporale ce au necesitat lungi perioade de spitalizare.

Începând cu data de 22 decembrie 1989, au fost devastate ori distruse 34 de sedii ale securităţii şi miliţiei, dintre care cele din Odorheiul Secuiesc, Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, T.F. Miercurea Ciuc, comunele Brădeşti, Ciumani, Zetea şi Secuieni au fost incendiate.

În ziua de 22 decembrie 1989, maiorul de miliţie (ridicat post-mortem la gradul de colonel) Aurel Agache – şef al miliţiei economice din Târgul Secuiesc – a fost ucis în chinuri groaznice (desfigurat cu o rangă, scos cu forţa din farmacie, smuls de pe targă şi aruncat din salvare) de către mai mulţi cetăţeni de etnie maghiară, cadavrul fiindu-i batjocorit, apoi, în faţa soţiei (de etnie maghiară) şi a copiilor minori.

Cum generalul Vlad a fost chemat, în seara zilei de 21 decembrie, în sediul Comitetului Central, am asigurat preluarea rapoartelor ope­rative telefonice ale şefilor unităţilor judeţene (municipale şi orăşeneşti, unde existau structuri locale) ale DSS, transmise la cabinetul şefului departamentului. Invariabil, la apelurile “Suntem atacaţi, ne dau foc, ce facem?”, răspunsul era standard: “Solicitaţi sprijin comanda­mentului judeţean de apărare!”. Când şeful Secu­ri­tăţii judeţului Sibiu, locote­nent-colonelul inginer Theodor Pe­tri­şor, a primit această soluţie, mi-a spus să aştept un moment şi să ascult. A des­chis, probabil, fereastra şi a orientat receptorul telefonului spre exterior. Am auzit un tir infernal, şuierături şi răpăit de gloanţe cum numai în fil­mele de război auzisem. “Cine trage?” – l-am întrebat. “Cei la care ne trimiteţi să ne apere!” – a fost răspunsul.

În sinteză, când generalul Vlad a cerut să fie informat despre situaţia din ţară, i-am raportat că pe linia Timişoara – Reşiţa – Caransebeş – Alba Iulia (Cugir) – Sibiu – Braşov, Banatul şi Transilvania sunt încercuite de focarele unor violenţe extreme, ale căror ţinte erau sedii ale Securităţii şi Miliţiei, unele fiind atacate, incendiate, cu evidenta intenţie ca ocupanţii lor să fie arşi de vii. Am mai menţionat că, aşa cum se prezintă situaţia, Banatul şi Transilvania par a fi izolate de restul ţării şi i-am prezentat succint ce s-a comunicat din fiecare judeţ. S-a interesat dacă sunt probleme la Târgu-Mureş, în Harghita şi Covasna. Acolo însă era o linişte suspectă şi se aştepta ca, în următoarele două zile, la Odorheiul Secuiesc şi în alte localităţi să se dezlănţuie evenimente de un tra­gism cutremurător…

Locotenent-Colonel (Rez) Mircea Buie – 

mărturia unui condamnat la moarte prin spânzurare de extremiştii unguri.

Atrocităţi horthyste în Odorheiul Secuiesc

Neorevizionismul ma­ghiar s-a manifestat cu putere în Harghita şi Covasna. Avea să o cons­tate pe propria-i piele, Mircea Buie, un tânăr ofiţer de securitate pe care evenimentele din 1989 l-au prins activând la Odorheiu Secuiesc.

Mircea Buie a scăpat ca prin minune de spânzurare, doar şansa făcând să se rupă creanga de care îl agăţase un grup de extremişti maghiari. Mărturisirea lui e cutremurătoare.

„În 1989 aveam semnale clare de inten­sificare a contactelor revi­zio­niştilor maghiari cu anumiţi oameni din zonă. Astfel, Sándor Csoóri – preşedintele Federaţiei Mondiale a Ungurilor şi, apoi, lider al Frontului Democrat Maghiar – ţinea legătura cu profesorul Katona Ádám şi cu actorul Bartha Mihály Levente (ulterior, acesta a emigrat în Ungaria şi s-a înscris în partidul condus de Csoóri). Rolul lor era să atragă intelectualii de vârf din Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc, sub pretextul luptei împotriva asimilării şi afirmării secuilor (ultima temă a şi revenit la modă). La o cabană din zonă aveau loc întâlniri la care mai veneau scriitorul Sütő András (plecat şi el în Ungaria, după evenimentele de la Târgu Mureş) şi fratele lui László Tőkés. În ce-l priveşte pe Sütő András, acesta şi-a îndesit vizitele la Consulatul Maghiar din Cluj, iar după desfiinţarea acestuia, la Ambasada Ungariei de la Bucureşti, în acelaşi timp fiind contactat şi de alţi diplomaţi străini acreditaţi la Budapesta. Mai ales diplomaţi maghiari, britanici şi francezi şi-au intensificat prezenţa în Harghita şi Covasna. Că lucrurile au fost pregătite cu atenţie, o demonstrează şi faptul că, în 23 decembrie, a şi apărut pe piaţă un ziar în limba maghiară. De altfel, din primăvara anului 1989, în zonă au apărut şi ruşii, câte 2-3 într-un autoturism Lada. A crescut şi numărul celor care fugeau în Ungaria („evazionişti” – cum le spuneam), majoritatea mergând să se pregătească în tabăra de la Bicske.

Zilele de 20-21 decembrie au fost marcate de provocări: au fost incendiate depozitele de fân de la CAP-urile din Zetea şi Dealu (localităţi de lângă Odorheiu Secuiesc), precum şi depozitul fabricii de mobilă de lângă gara oraşului (dintr-un tren s-a aruncat o sticlă incendiară pe acoperişul de plastic al depozitului). În dimineaţa zilei de 22 decembrie, am predat armele la fişet, conform ordinului generalului Iulian Vlad. Comandantul Securităţii din Odorheiu Secuiesc, locotenent-colonelul Dumitru Coman a dat ordin ca nimeni să nu părăsească sediul (aveam sediu comun cu Miliţia, noi la etaj, ei la parter). Eu am primit sarcina să aduc nişte paturi şi saltele de la internatul liceului. Când mă întorceam cu ele, la radio s-a anunţat sinuciderea lui Milea. Pentru a întări siguranţa sediului a fost adus un pluton din trupele de securitate. Cam la o oră după discursul lui Mircea Dinescu de la televiziune, în faţa sediului s-au adunat protestatari. La început au fost paşnici, apoi au început să spargă geamurile şi să agreseze miliţienii care intrau sau ieşeau din sediu. În depozitul de la parter al Miliţiei se aflau aparate video confiscate din dispoziţia fostului şef al Miliţiei de la cetăţenii care contraveniseră dispoziţiilor legale. Protestatarii au spart depozitul ca să-şi recupereze aparatele.

În jurul orei 16.00, plutonul de securitate a primit ordin să se retragă în cazarma de la Gheorgheni. Am profitat de situaţie pentru a salva documentele. Am deschis şi golit fişetele şi am pus documentele în camionul cu soldaţi, iar peste ele s-au aşezat militarii, mascându-le. Camionul a reuşit să plece, după ce s-a negociat cu un tractorist care blocase poarta cu tractorul. Astfel, documentele au fost salvate şi ulterior recuperate.

În sediul de la etaj al Securităţii rămăsesem câţiva ofiţeri: eu (Mircea Buie – n.n.), Ioan Trifu, Dan Coţofană, Dan Petrariu şi comandantul, locotenent-colonelul Dumitru Coman. Între timp, protestatarii au devastat parterul şi l-au incendiat. Din cauza fumului, am ieşit în curtea din spate, unde se aflau garajele. Dialogam cu manifestanţii, îndemnân­du i la calm şi repetând: „Nu vrem sânge!” Se aduna tot mai multă lume. În jurul orei 18.00 a sosit un grup de oameni băuţi şi violenţi. Îmi reproşau că sunt ofiţer de securitate. Un tânăr cam la 30 de ani, îmbrăcat în costum popular secuiesc – liderul acelui grup – m-a întrebat dacă-s român sau maghiar. Am minţit, spunând că tata e român, iar mama unguroaică. Tânărul a fost tranşant: „Nu corespunde. Executaţi-l!” Pe lângă cei ce incitau la violenţă (vezi Kapdebó – directorul Şcolii de şoferi amatori din Odorheiu Secuiesc), existau şi îndemnuri la calm şi la renunţarea la acte de violenţă, venite chiar de la etnici maghiari (cum a fost Iosif Pető, viitor prosper om de afaceri).

După ce s-a dat sentinţa „executaţi-l”, am fost luat cu forţa şi scos din incinta sediului, care se afla lângă un complex alimentar, de care era despărţit de o stradă mărginită de castani. Cineva din mulţime a strigat: „Să-l spânzurăm!” Imediat au adus de la alimentară o frânghie şi o ladă de ambalaj de la sticle. Au legat frânghia de creanga unui castan, m-au urcat pe ladă şi mi-au pus ştreangul de gât. Apoi au tras lada. Însă, creanga a cedat şi s-a rupt. În acel moment, s-a creat o busculadă, provocată de un grup de karatişti, antrenaţi de inginerul Mika Domokos (şeful unei prospere ferme agricole de lângă oraş). Ei m-au înconjurat, mi-au scos funia cu tot cu restul de creangă şi m-au condus în interiorul depozitului Peco din apropiere. Oricât m-au protejat, tot am fost lovit în cap cu o sticlă de un litru. Dar am scăpat. Cum rana la cap era destul de adâncă, am fost dus prin spate la spital, unde am rămas într-un fel de “arest medical”, răstimp în care (în seara zilei de 22 decembrie) mi-a fost spartă şi devastată locuinţa.

În spital am mai găsit 3-4 miliţieni şi un ofiţer de securitate, care fuseseră grav bătuţi. Mai era şi o persoană din Zetea, care se alesese cu o plagă împuş­cată, după ce fusese omorât adjunctul şefului de post din localitate. Tragică a fost şi moartea şefului de post din Dealu – Liviu Cheochişan – tatăl unui băieţel de doi ani. În seara zilei de 22 decembrie a fost luat din locuinţă, scos în faţa sediului şi bătut până la inconştienţă. Apoi au turnat ţuică pe el şi i-au dat foc. La Cristuru Secuiesc, un miliţian a fost omorât de rromii pe care-i cercetase pentru diferite infracţiuni. A avut de suferit şi preotul ortodox Călugăru – acuzat că-i protejează pe ofiţerii de securitate. De aceea, l-au căutat şi la biserică şi la casa parohială.

Şi destinul locotenet-colonelului Dumitru Coman a fost crunt. După apariţia lui Dinescu la TVR, soţia acestuia l a rugat să vină acasă. A refuzat-o, rămânând în sediu, la datorie, şi liniştind-o că nu are de ce să se teamă. (Într-adevăr, era perceput ca un om de treabă şi era chiar îndrăgit în oraş). Ultima dată l-am văzut înainte ca eu să fiu dus la spânzurat, el rămânând în curtea cu garajele. Când eram internat, Venczel, directorul spitalului, mi-a spus: „Îmi pare rău, dar pentru şeful dvs. n-am putut face nimic, decât să constat decesul.” Am aflat că Dumitru Coman a fost scos în stradă, omorât în bătaie şi apoi aruncat în curtea spitalului. Criminalistul miliţiei, Pop, mi-a spus că Dumitru Coman nu mai avea nici un os întreg. Se ştie cine l-a ucis, există înregistrări video şi martori. Dar toţi ucigaşii de etnie maghiară au fost puşi ulterior în libertate, în urma demersurilor pe la forurile europene, întreprinse de fruntaşul UDMR, György Frunda.

Întâlnindu-mă prin 1990 cu Corneliu Vadim Tudor, care-mi cunoştea povestea, acesta m-a întrebat ce gândeam în momentul în care eram cu ştreangul de gât. Răspunsul meu poate l-a surprins. Mă gândeam să nu mă desfigureze prea mult, ca să mă poată înmormânta ai mei în sicriu descoperit. Nu le-am povestit părinţilor mei prin ce-am trecut. Au aflat despre păţania mea de la televizor, când se prezentau rezultatele comisiei parlamentare asupra evenimentelor din 17-24 decembrie 1989 din Covasna. Când a auzit toată grozăvia, mama a scăpat tava din mână.

În Evul Mediu scăpai de spânzurătoare dacă o femeie te cerea de soţ. Eu am scăpat altfel. Poate nu întâmplător, am fost pasionat de dendrologie (înainte de a fi ofiţer am lucrat în silvicultură). Peste ani, m-am întâlnit cu un fost coleg, care m-a întrebat dacă mai ştiu ceva dendrologie. Şi, ca să se convingă, m-a întrebat care e cea mai valoroasă specie de la noi. I-am răspuns că nu mai e stejarul, ci castanul sălbatic. Căci, dacă m-ar fi spânzurat de un stejar, acum îmi aduceai flori la mormânt.”

Tratatul de la Paris din 1920, precum şi cel care a marcat încheierea celui de al Doilea Război Mondial şi-au pierdut din efectele lor în ceea ce a privit divizarea Germaniei, uniunea ceho-slovacă şi Iugoslavia.

Dezmembrarea României, deşi anticipată, în fel şi chip, chiar şi printr-o uniune statală româno-ungară, chestiune despre care nu s-a vorbit decât în surdină, fiindcă stârnea amintirea, mai puţin plăcută, a episodului în care o parte a aristocraţiei ungare oferise coroana Sfântului Ştefan regelui Ferdinand al României, a întârziat să se împlinescă.

Deziluziile pentru această neîmplinire au fost exprimate de Tokes Lazslo, la 24 de ani de la evenimente. Potrivit “Agerpres”, preşedintele Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), europarlamentarul Laszlo Tokes, a declarat, duminică (15.12.2013) la Timişoara, că “în România, la 24 de ani de la Revoluţie, este nevoie de o nouă schimbare de regim (…) ‘libertatea dobândită este şubredă (…) este nevoie de o nouă schimbare de regim în România, dar avem nevoie şi de o schimbare de regim şi pe tărâmul politicii minoritare, pentru că până acum nu am reuşit să obţinem ce ni se cuvine (…).’Noi vrem să continuăm această schimbare de regim şi ne dorim ca solidaritatea să existe în continuare’ (…)”.

(va urma)

sursa: http://www.ziaristionline.ro/2013/12/19/decembrie-1989-atacul-ungariei-asupra-romaniei-si-serviciile-secrete-romanesti-i-neorevizionismul-ungar-a-devenit-varful-de-lance-al-reformarii-sistemului-politic-din-romania/

Identitatea românească, între Traian și Decebal

Ideea naţională se conturează în secolul al XIX-lea şi odată cu aceasta se încearcă si definirea românilor prin originea comună, limba unitară, istoria şi spiritualitatea unificatoare. Este un fenomen general european de decupare mai mult ideală decât reală a continentului în ‘state-naţiuni’, pe bazele ideologice ale contractului social al lui Rousseau şi percepţiei comunităţilor drept organisme vii. Decuparea prezentului se proiectează şi în trecut, elaborându-se mituri fondatoare care să justifice noile entităţi politice.

Lucian Boia de pildă ne propune o sinteză a ideologiei istorice în opera de referință, “Istorie şi mit în conştiinţa românească”, de unde aflăm şi despre semnificaţia extraordinară pe care o au aceste mituri de origine care cristalizează conştiinţa comunităţii şi oferă structurilor modernităţii un sens sacru.

Epoca naţiunii se justifică prima dată prin mitul fondator roman, care îl impune drept prim “descălecător” pe Traian. Prin accentul pus pe continuitatea dintre istoria romanilor şi cea a românilor, cronicile lui Miron Costin şi Grigore Ureche scot istoriografia românească din faza slavonă, căutând alte origini. Iar o origine romană era semn de mare prestigiu, de o superioritate la nivel mental de care se folosesc îndeosebi corifeii Şcolii Ardelene care încearcă să demonstreze că războaiele lui Traian au drept scop exterminarea, pentru a lăsa în urmă o civilizaţie cu adevărat măreaţă.

Mişcarea naţională românească de după 1821, apropierea de Occident şi aspiraţia de a juca un rol important pe scena europeană au favorizat evidenţierea modelului roman, pe direcţia purismului latinist. August Treboniu Laurian scrie o istorie a românilor începând cu fondarea Romei, pentru că istoria romană face parte din cea românească. În acest cadru, Traian devine un erou civilizator care colonizează Dacia numai cu familii aristocratice. Păstrarea purităţii latine apare drept o caracteristică fundamentală, românii împărtăşind cu romanii lui Traian vitejia, curajul şi virtutea.

Chiar şi cei care au combătut romanomania, de pildă Kogălniceanu, nu erau împotriva originii net latine, ci militau pentru o diferenţă mai clară între trecut şi prezentul care nu îi mai conţine pe strămoşii romani care să-i asiste mereu pe români.

Odată cu întemeierea României şi dobândirea independenţei, sinteza daco-romană îşi face loc în peisajul istoriografic. Dacii devin simbolul rădăcinilor, apartenenţei la pământul ţării, dar romanii continuă să reprezinte principiile civilizatorii, de organizare politică. B.P. Hasdeu, Cezar Bolliac sau Grigore Tocilescu vor încerca să învestească cu sens şi lumea primordială a autohtonilor daci. Aşadar, pe la 1880 mitul originilor suferă o reevaluare, din romani puri românii devin daco-romani. Structura este însă foarte fragilă, pentru că elementele nu se află tocmai în echilibru, ridicându-se problema: cine a avut o influenţă mai mare, Traian sau Decebal?

Cu care dintre cei doi se identifică mai mult românii? În ciuda sintezei daco-romane, o bună bucată de vreme cântecul gintei latine este tot cel predominant. Încă se vorbeşte mult despre faptul că Traian a realizat o colonizare masivă în Dacia. Şi Xenopol pune accent pe amploarea romanizării, care ar fi depăşit ce se petrecuse în restul provinciilor romane. Drept urmare, românii sunt mai mult romani decât daci în tot acest conglomerat mitic.

Traian este deocamdată preferat lui Decebal pentru că, în concepţia românilor în căutare de idealuri care să-i ajute în asumarea prezentului,simbolizează un moment fondator esenţial, acela al cuceririi Daciei, deci al inaugurării unei epoci prospere şi al integrării teritoriului în marea civilizaţie romană.

La inaugurarea Ateneului Român, în 1888, Odobescu compară clădirea cu edificiile romane, propunând totodată reprezentarea pe fronton a marii schimbări survenite odată cu fericita cucerire a lui Traian, care a adus şi în România luminata împărăţie latină. Decebal nu are prea mare importanţă, Traian cel drept şi blând fiind cel care a adus românilor un nume, o viaţă, o credinţă. Imaginea împăratului va fi de altfel asemănată şi cu cea a unui soare strălucitor. Pictorul Costin Petrescu va pune în aplicare proiectul lui Odobescu între 1933-37, când rolul dacilor începe să fie cel dominant. Şi totuşi, scena îl ignoră pe Decebal.

Traian are rolul fondator major în această perioadă de individualizare politică, oferind un simbol foarte atrăgător pentru naţiunea în formare: cuceritorul, legiuitorul, conducătorul perfect. La D. Onciul, în lucrarea “Din istoria României”, Traian apare drept întemeietorul poporului român, iar Carol I drept întemeietorul regatului român.

La jubileul din 1906 cele două personaje apar împreună pe câteva medalii, alături de legenda “Părinţilor neamului românesc”. În ideologia epocii se conturează aşadar o strânsă legătură între două momente fondatoare esenţiale pentru crearea statului român, care îşi găseşte originea glorioasă în opera de cucerire a marelui general roman. Măreţia romană era reactualizată prin domnia lui Carol I.

În secolul al XX-lea însă dacii îşi vor lua revanşa ca principali exponenţi ai miturilor de origine şi imaginarului istoric, naţionalismul insistând tot mai mult asupra individualităţii şi specificului românesc, regăsit pe un fond autohton preroman.

sursa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/identitatea-rom-neasc-ntre-traian-i-decebal