sâmbătă, 30 mai 2015

NISTRUL – AL DOILEA STYX




Suntem obişnuiţi să spunem că “hotarul nostru etnic” se opreşte la Nistru. Chiar şi marele Eminescu limitează întinderea spaţiului romănesc până la acest fluviu în celebrele versuri ale Doinei: ”De la Nistru pân’la Tisa…”. Adevărul nu este însă acesta: dincolo de Nistru au trăit întotdeauna numeroşi români. Sigur că astăzi situaţia este alta, dar asta datorită multelor decenii de teroare la care au fost supuşi românii din aceste teritorii în perioada stăpânirii sovietice. Zeci de mii de români au fost deportaţi în ţinuturile îngheţate ale Siberiei, mii de oameni au fost exterminaţi în propria lor ţară pentru că s-au opus bolşevizării şi rusificării acestui teritoriu.


Nu vreau să nasc polemici. Dar nici nu vreau să uităm destinele miilor de moldoveni ridicaţi de la casele lor de către sovietici şi deportaţi în îndepărtata Siberie - gulag înfrigurat din care puţini s-au mai întors. O să vă spun astăzi povestea unuia dintre acești deportați – poveste găsită într-un număr al  “Realităţii ilustrate” din anul 1932. O mărturie cutremurătoare consemnată de reporterul Sandu Vornea:
  

 “ Un fenomen sângeros şi-a făcut apariţia de câtva timp la Nistru. În fiecare noapte, familii de români transnistreni, sau oameni izolaţi din Republica Moldovenească, încearcă să treacă fluviul îngheţat spre noi, dar sunt ciuruiţi de gloanţele grănicerilor bolşevici. Uneori, soţia e împuşcată şi cadavrul ei rămâne acolo, în mijlocul Nistrului, pe când soţul reuşeşte să se refugieze la noi. Copiii sunt despărţiţi de părinţi şi înghiaţă în zona neutră. Alteori, ghiaţa se rupe, înghiţind, pe refugiaţi. În zori la spitalele din Tighina şi Chişinău, sunt aduşi răniţii.

Iată femeia Luchena Bairan, cu maxilarul frânt, înjumătăţit, de-un foc de armă. Iată pe Crevetzki şi pe copilul său, care abia are cinci anişori, dar e de o inteligenţă scăpărătoare, şi ceea ce povesteşte, te infioară. Toţi au, de altfel, de povestit câte o aventură sguduitoare. Bătrânul Gavrilă Simion dle 78 de ani, din Dortskaia (Republica Moldovenească), fetele Lida Gogu şi Ecaterina Simba şi atâţia alţii, au trăit groaznica tragedie a trecerii Nistrului. Cele de mai jos sunt un document.


Reproducem ceea ce ne-a povestit bătrânul Ion Cătărău, în vârstă de 61 de ani, din comuna Butuceni, Republica Moldovenească, refugiat de curând din Basarabia, şi supravieţuitor din groaznicul măcel dela Nistru, precum şi povestirile altor refugiaţi.Am găsit pe acest bătrân la căminul de refugiaţi transnistrieni din Chişinău, unde vine în fiecare dimineaţă să împartă covrigi copiilor de acolo, în semn de mulţumire lui Dumnezeu, că l-a scăpat de gloanţele şi de iadul sovietic.

Moș Ion Cătărău împărțind covrigi
 copiilor refugiaților din Transnistria



El a fost deportat la Arhangelsk şi a trăit o aventură cum nici Jack London sau Curwood nu au imaginat. E un om, deşi încărcat de ani, totuşi foarte voinic. Înalt. Un bărbat frumos. Are ochi albaştri şi poartă mustaţa tunsă. Cum vede un flăcău îl invită la „trântă ciobănească” cu el. Inteligenţa lui e foarte vioaie şi povesteşte într’o limbă moldovenească, mult mai frumoasă decât însăşi limba basarabenilor. 

POVESTEA UNUI DEPORTAT  
De deportare nu scapă în Rusia sovietică de azi, nici unu la mie dintre culaci, adică dintre sătenii cari nu au trecut de la început de partea „colectivului”, termen generic, cu care peste Nistru se desemnează comunizarea muncilor agricole şi a recoltei. Nici cei bătrâni, nici femeile şi copiii nu sunt cruţaţi. Printre culacii din satul său (Butuceni) a fost încolonat ca să fie deportat si Moş Ion Cătărău, în vârstă de 61 de ani, căruia îi dăm aci cuvântul, să ne povestească sumbra sa aventură:



Am fost porniţi într’o zi, în zori, de acasă, ca o turmă de vite, păzită de soldaţi roşii cu armele încărcate. Din sat în sat, coloana noastră creştea, adăogându-i-se noi deportaţi. Am fost mânaţi astfel pe şosele şi câmpuri, zile întregi. Cei cari cădeau de oboseală, erau lăsaţi să moară în drum sau, dacă mai aveau o licărire de viaţă, erau împinşi înainte, până se stingeau de tot. Am fost încărcaţi în vagoane, ca animalele şi trenul ne-a hurducăit zile şi nopţi întregi.



Am aflat pe drum că ne duceau la Arhanghelsk. Când ne-am apropiat de acest oraş, care se află la Marea Albă, adică la Nord, unde zăpezile sunt aproape vecinice - am înţeles că „tovarăşii” comisari ai poporului, voiau să ne ucidă prin frig.Am fost opriţi pe un câmp îngust, mărginit de păduri dese. Acolo, se aflau câteva bordeie, şi, fără răgaz, răpuşi de drum, am fost puşi să ne săpăm singuri bordeiele, în care aveam să trăim de aci înainte. Aceste bordeie erau un fel de şanţuri lungi, pe sub pământ, un fel de gropi în care dormiam strânşi unul lângă altul, câte 20— 30 de inşi, în cea mai grozavă murdărie. Îndată ce-am terminat cu săparea bordeielor, am fost duşi la muncă forţată, la tăierea pădurilor. Tăiam copaci şi-i trimeteam pe ape, la vale, din zori până se lăsa întunericul. Hrana ce ni se dădea, era o cană de apă călduţă şi un bulgăre de mămăligă sau pâine, tare ca piatra.

Frigul era îngrozitor. Din cauza gerului, mâinile şi picioarele ne degerau, dar eram siliţi să muncim înainte, sub ameninţarea că vom fi împuşcaţi pe loc, dacă „sabotăm”. Bube rele ni s’au deschis pe faţă, de ger şi chinul nostru întrecea cât poate să sufere omul. De la un timp, s’a încuibat tifosul exantematic în bordeie. Din douăzeci de mii de deportaţi, câţi ne aflam în acea tabără, au murit în scurt timp, în câteva luni, opt mii. În bordee, viii trăiau deavalma cu bolnavii şi morţii... De multe ori, bolnavi aproape de moarte, erau scoşi la muncă: trebuia să tăiem pădurile, pentru exportul de lemne în America. Rusia sovietică trebuia să vândă lemnele mai ieftin decât alte ţări. Şi putea face aceasta, fiindcă n’o costa nimic exploatarea.

ÎN INSULA SOLOVETZKI 
Alţi deportaţi erau duşi mai departe, mai la Nord, cât mai aproape de polul Nord... Mici coloane de acestea treceau pe la Arhangelsk, înaintând pe ţărmul Deltei fluviului Dvina, mereu spre Nord. În Deltă, se văd insuliţe îngheţate, printre care se deschid canale înguste. Când ajung pe ţărmul Oceanului, prizonierii sunt îmbarcaţi în şalupe, ce pornesc prin ceaţa polară. Ultimele ţărmuri de pământ, mai mult cenuşii decât verzi ca şi pădurile seculare de pini şi cele din urmă sătuleţe rămân în urmă. Buşteni mari alunecă, blocând gura fluviului; ei vin pe apă din întinsele păduri, de la Vologda, spre a fi îmbarcaţi pentru America.
Ceea ce simte un deportat când ajunge în Marea Albă, trebuie să fie sguduitor; în faţa lui e nemărginirea albă a acestei mări vecinic îngheţate, presărate cu zeci de insule mici de piatră, acoperite cu un fel de licheni sumbri având aspect dintre cele mai sălbatece. Şalupa se opreşte la ţărmul uneia din aceste insuliţe, unde se află cel mai infernal lagăr de deportaţi: Insula Solovetzki, pierdută în pustiul de zăpadă şi de valuri îngheţate. Gerului de acolo, nu-i rezistă nici un deportat...



EVADAREA 
Într’un astfel de lagăr se afla deci Moş Cătărău, care continuă astfel povestea sa:



După multe dibuiri şi încercări, într’o noapte am isbutit să mă strecor afară din tabără, printre sârmele ghimpate şi razele reflectoarelor. În buzunar aveam câteva ruble, pe care reuşisem să le salvez. Am luat-o îndată prin pădure şi pădurea a ştiut să mă ascundă. La început, am gonit prin pădure ca un nebun. Ştiam că dacă mă vor prinde soldaţii, voi fi împuşcat. A trebuit însă, în curând să mă opresc, ca să mă odihnesc, şi atunci m’a cuprins frigul. Tot timpul pribegiei mele, am luptat cu un ger aprig; sunt voinic, dar puterile îmi slăbeau, fiindcă trebuia să merg şi noaptea, altfel aş fi ingheţat. Am întrebat pe cei cari mi-au ieşit în cale şi ei m-au îndreptat spre o gară, pe unde trecea trenul de Moscova. O parte din rublele ce aveam la mine le-am cheltuit cu biletul de tren. În tren, am scăpat de controlul actelor de identitate care se face foarte des.

La Moscova m’am dat jos din tren. Mai aveam o rublă şi jumătate. Nu aveam bani să iau bilet de tren pentru a-mi urma călătoria spre Republica Moldovenească, spre satul meu natal. De altfel, auzisem în gară la Moscova, că iar au început să facă controlul actelor în trenuri. Atunci, m’am hotărât să mă sui în tren fără bilet. Am călătorit o noapte întreagă, agăţat de tampoane, cu mâinile îngheţate, ameninţat să fiu svârlit sub roate la fiecare sdruncinare a trenului. Amorţindu-mi mâinile şi picioarele, m’am tras pe scara unui vagon. Deşi abia dacă mă puteam ţine mai bine, totuşi cred că, cu mâinile încleştate pe fiarele reci, am aţipit o clipă... Deodată, am simţit o sguduitură puternică. Din fericire nu căzusem sub roţi. Ci se deschise uşa vagonului şi o mână puternică mă trase înăuntru, pe coridor. Era controlorul trenului. El începu să-mi facă actele. Urma desigur să fiu împuşcat, fiindcă s’ar fi dovedit uşor că dezertasem din lagărul dela Arhanghelsk. I-am căzut atunci în genunchi, i-am spus că nu am făcut nici un rău, că nu mi-au ajuns banii pentru bilet, fiindcă nu mai am decât o rublă si jumătate.

Bratuşca (frăţioare) – i-am spus – i-a dumneata rubla asta şi jumătate şi lasă-mă neamendat, că tot n’am de unde să plătesc amenda. Fie-ţi milă de un om, care nu are alt avut decât o rublă şi jumătate, şi de aceea, când îţi dau numai atâta, înseamnă că eu îţi dau mult, foarte mult: tot ce am pe lume! 
Am scos rubla şi jumătatea de rublă şi-  în genunchi - i le-am întins. El le-a luat, le-a băgat în buzunar şi mi-a zis:



Bine! Dar la prima staţie să te dai jos din tren…



CUM AM TRECUT NISTRUL 
De la prima staţie mi-am continuat drumul pe jos, fără nici un bun, trăind din milă şi mai ales cu rădăcini. Am făcut astfel, de la Arhanghelsk până la Butuceni, satul meu din Republica Moldovenească, cinci săptămâni. Când am ajuns la marginea satului, am crezut că visez. Fiind cunoscut acolo de autorităţi, n’am intrat în sat ci prin rudele ce-am întâlnit pe şosea, am făcut rost de câteva ruble, smulse din sărăcia lor. Mi-au adus deasemeni de mâncare, în timp ce eu stam ascuns afară din sat. 

Melania Terentie și Lida Goan familiile lor au murit înecate
 în timpul fugii peste Nistru din cauza ruperii gheții



Satul nostru, nu e departe de Nistru. Când s’a lăsat noaptea, am luat-o spre Nistru, m’am apropiat binişor de mal. Mi-am făcut curaj şi am trecut Nistrul pe ghiaţă. Grănicerii roşii au prins de veste, au tras după mine, dar m’a ferit Dumnezeu şi am scăpat neatins...


Zeci şi sute de alţi refugiaţi, nu scapă însă de gloanţele sovietice. La Nistru, hecatomba creşte. Pe mal şi pe gheaţa râului, se pot vedea cadavre de bărbaţi şi de femei, copii îngheţaţi... 
  
Sursa: articolul “Nistrul – al doilea Styx” – semnat Sandu Vornea – publicat în “Realitatea ilustrată” numărul din 7 aprilie 1932 – citit din colecţia Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj Napoca



DOCUMENT DESECRETIZAT RECENT – Consemnările Mareşalului Ion Antonescu din noaptea de 23 august 1944



Mareșalul ION ANTONESCU
în faţa plutonului de execuţie (1 iun.1946):

”Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el. Mai mult, 
spune-i că îi mulţumesc că mi-a dat prilejul să mă aşez cu un minut mai devreme lângă martirii Neamului, care au luptat pentru gloria şi mărirea lui.”



Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15:30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinse pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte. Timp de aproape două ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând, ca de obicei, o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. 
La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.
I-am arătat Regelui că de aproape doi ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la anglo-americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare. […]
Ţara, prin câte trei milioane de voturi (referendumul naţional – n.n.), mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:
a. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.
I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele „să nu recunoască nicio modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

b. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului? […]

d. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de anglo-americani este să dau ordin soldaţilor să se predea ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu ruşii, să alungăm pe nemţi din Ţară.

Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a ruşilor şi germanilor?
Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.
Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.
Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

e. – în sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiune rusească cu toate consecinţele ei. […]
I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte. […]

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că „această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu ruşii.

Acest „mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele. Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.
Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu şase-şapte soldaţi cu pistoale în mână.
Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „Dle Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu.” […]

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de două-trei ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de patru ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei. Istoria să judece. Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat, cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. […]