Cum au reuşit românii să-şi impresioneze până şi adversarii în Primul Război Mondial. Cele mai eroice şi nebuneşti atacuri ale Armatei Române

În Primul Război Mondial, cavaleriştii români s-au acoperit de glorie. În urma a două asalturi eroice şi extreme în acelaşi timp, luptătorii călare au reuşit să câştige până şi respectul armatei adverse. Câteva sute de cavalerişti înarmaţi cu săbii şi lănci au şarjat în faţa mitralierelor.

În Primul Război Mondial, Regatul României a intrat de partea Antantei în anul 1916.

Rămasă singură în faţa a trei armate, printre care şi maşina de război germană, armata micului stat balcanic a luptat mai mult pentru supravieţuire. Mereu hăituită de bine dotatele armate nemţeşti, hărţuită de armatele austriece şi bulgăreşti, într-o continuă retragere mai ales în prima parte a războiului, Armata Română a fost la un pas de dezastru.

Cu toate acestea, istoricii militari arată că de multe ori contingentele româneşti au fost salvate de la distrugere şi dezonoare de eroismul soldaţilor. Poate cele mai mari fapte de vitejie, aparent nebuneşti şi inutile, au fost cele ale cavaleriei. Luptători, de multe ori de origine nobilă, mai ales în corpurile ofiţereşti, pentru care onoarea şi vitejia pe câmpul de luptă erau cele mai importante repere. Aceşti războinici călare erau de altfel ultima rămăşiţă a vremurilor eroice ale războaielor medievale, în pragul conflictelor globale moderne. Elitişti, înarmaţi cu lănci, săbii şi carabine scurte, luptau încă după vechile reguli ale cavalerismului într-o lume a războiului dominată de mitraliere, tunuri şi alte dotări militare ucigătoare.

Aceşti cavalerişti ai armatei române au reuşit să impresioneze cu vitejia şi eroismul lor, inclusiv pe adversari. Ei sunt protagonişti a două dintre cele mai glorioase şi nebuneşti atacuri ale armatei române în Primul Război Mondial, două şarje ale cavaleriei care au rămas în istoria militară drept un exemplu de onoare marţială.

Cu lănci şi săbii împotriva mitralierelor

Unul dintre aceste episoade glorioase s-a consumat la Robăneşti, în Oltenia, în cele mai grele momente ale războiului pentru armata română. Mai precis, în vara lui 1916, după intrarea victorioasă în Transilvania, armata română s-a trezit singură în faţa unui asalt general. Atacată din sud de bulgari şi de turci, dar şi de austro-germani din vest, armata română părăseşte Ardealul şi se retrage. Nu reuşeşte să reziste în trecători, iar grosul armatei inamice se îndreaptă către sudul ţării şi către Capitală. Contingente ale armatei române sunt pur şi simplu zdrobite şi hăituite în retragere. Divizia I infanterie şi Divizia 17 Infanterie surprinse în marş sunt aproape nimicite de armatele germane, iar Craiova a fost ocupată la 9 noiembrie 1916. Armata română era la un pas de catastrofă. Din rămăşiţele celor două divizii se constituite un corp Divizia 1-17, cu doar 2.000 de oameni, din cei 25.000 cât aveau cele două divizii înainte de înfrângere.

Armata era în retragere şi încerca pe cât posibil să oprească inamicul. Mai mult decât atât, ofiţerii încercau să limiteze pierderile pentru a se putea regrupa în apărarea capitalei. În acel moment o baterie de artilerie germană instalată în apropiere de Spieneni făcea prăpăd în rândul armatei române. Ceea ce mai rămăsese din diviziile de infanterie nu se putea retrage, fiind practic condamnate la moarte sub ploaia de obuze.

În acel moment, intervine un regiment de roşiori, călăreţi olteni, gata să intre în luptă într-o misiune sinucigaşă. Mai precis era vorba de Regimentul 9 Roşiori condus de Căpitanul Filliti. Istoricii spun că aveşti luptători călare s-au oferit voluntari să atace bateria inamică. Practic şarjau pentru a opri focul asupra armatei române şi pentru a le asigura retragerea. ”Căpitanul Filitti, comandantul escadronului al III-lea din Regimentul 9 Roşiori, se oferă voluntar să şarjeze. I se alătură locotenenţii Emil Mora - care făcuse recunoaşterea, Iuliu Roşca - adjutantul regimentului şi sergentul voluntar din războiul de independenţă, Gheorghe Donici, în vârstă de 67 ani”, precizează colonelul în rezervă Dumitru Matei în revista ”Memoria Oltului şi a Romanaţilor” nr 4 din aprilie 2016. Erau 110 cavalerişti înarmaţi cu lănci şi săbii, pregătiţi să se repeadă contra liniilor germane.

Au plecat în pas mărunt, iar odată ajunşi în faţa bateriilor germane s-a dat ordinul ”Pentru atac lancea în cumpănire, marş”. Cei 110 cavalerişti români aplecaţi pe gâtul cailor şi cu lăncile în faţă, urlând strigăte războinice, s-au năpustit în galop asupra bateriilor germane. Efectul a fost cel scontat, artileriştii germanii au luat-o la fugă în faţa iureşului cavaleriei. ”Escadronul iese din firul de vale format de pârâul Vlaşca, se desfăşoară în linie de plutoane cu centrul său pe drumul care leagă localitatea Lăcriţa Mică cu şoseaua Craiova-Balş şi porneşte în galop spre bateria de tunuri germane şi trupele aflate pe şosea. Bravul sergent veteran Gheorghe Donici, venit de pe meleaguri moldovene să lupte ca voluntar contra vrăjmaşului invadator, şarjează lângă comandantul escadronului.

La vederea roşiorilor, artileriştii intraţi în panică îşi părăsesc poziţia”, precizează colonelul Dumitru Matei. În acel moment însă bine poziţionate, au intrat în acţiune mitralierele germane. Nemţii trăgeau din flanc contra luptătorilor înarmaţi cu săbii şi lănci. Niciun cavalerist însă nu a oprit şarja.

Războinicii călări au câştigat respectul inamicului

A urmat un adevărat măcel. Rafalele de mitralieră făceau prăpăd în rândul cavaleriştilor. Oameni şi cai mureau de-a valma. ”Întorcându-mi privirea, văd cum călăreţii şi caii cad ca spicele. Mai dau un ultim ordin. La aproximativ 40 de metri de infanteria inamică sunt lovit în genunchi. Mai întorc o dată capul, dar nu mai văd în urma mea decât un singur cal, fără călăreţ. O grenadă face explozie, lovindu-mi calul şi ne prăvălim unul lângă altul, la 15 metri de ţinta noastră. Totul se sfârşeşte în câteva clipe”, scria Alexandru Filitti în caietul său de campanie prezentat în lucrarea „Epopeea Cavaleriei Române Robăneşti 1916“ scrisă de Ionel Turcin şi Ion Palsoiu.

Din cei 110 roşiori, au supravieţuit doar 18, grav răniţi. Deşi aparent nebunescă şi inutilă, curajoasa şarjă de la Robăneşti a salvat diviziile româneşti. ”Într-adevăr, şarja a avut efectul scontat: bateria germană nu a mai tras, trupele germane nu şi-au continuat marşul şi Divizia 1/17 Infanterie s-a consolidat pe malul stâng al Oltului, a distrus podurile şi a oprit orice încercare a Diviziilor 41 şi 11 Infanterie germană de a forţa râul pe bărci sau prin vad, cu focul violent al artileriei, mitralierelor şi armelor ostaşilor săi”, continua colonelul Dumitru Matei în articolul său.

Deşi generalul german von Kühne spunea că ”astăzi nu se mai şarjează”, considerând invechită această acţiune militară, până şi inamicii au fost impresionaţi de eroismul cavaleriştilor români. Von Kühne, din respect pentru comandantul Alexandru Filitti, găsit rănit pe câmpul de luptă, îl trimite fără pretenţii armatei române, cu propriul automobil. Mai mult decât atât, soldaţii germani, spun istoricii militari, au venit să vadă cine au fost cei care au şarjat cu lăncile în faţa mitralierelor. Locotenentul Ernest Lane găseşte un cavalerist mort cu tot cu cal, rămas în şa. Din respect îi rezeamă în mână lancea căzută. Soldaţii germani au cărat pe braţe trupurile roşiorilor şi i-au înmormântat în cimitirul din Caracal.

Unul dintre cei mai viteji cavalerişti a fost un veteran de 67 de ani, segentul Gheorghe Donici, dintr-o veche familie boierească din Moldova. A venit şi s-a înrolat voluntar în regimentul de Roşiori, cerând să fie în prima linie de atac. Era, de altfel, un ostaş renumit, fiind veteran, decorat în repetate rânduri pentru vitejie în Războiul de Independenţă. Gheorghe Donici a murit cu sabia în mână, în prima linie a şarjei de la Robăneşti, ucis de o rafală de mitralieră.

Cavaleria impresionează din nou

Şarja de la Robăneşti nu a fost singulară. Tot în 1916, pe 28 noiembrie 1916, la nici o lună de la eroicul atac al Roşiorilor din Regimentul 9, cavaleria română oferea o nouă dovadă de vitejie şi curaj. De această dată la Prunaru, în judeţul Teleorman, şi tot într-o încercare disperată de a asigura retragerea trupelor române în apărarea Bucureştiului. Pe 24 noiembrie, divizia 217 de infanterie germană, divizia 26 turcă şi divizia de cavalerie von Glotz au repurtat victorie după victorie şi înaintau nestingherite către Bucureşti. Totodată diviziile bulgare ocupau la aceeaşi dată Giurgiul. Armata română se afla din nou într-o situaţie disperată. Divizia a 18-a armatei române a reuşit însă să blocheze înaintarea în zona Teleormanului.

Atunci un grup de armată germană, vânători de munte, a ocupat satul Prunaru, dorind să încercuiască armata română. Situaţia era critică, asemănătoare cu cea de la Robăneşti. Divizia 18 a armatei române nu se putea retrage, risca să fie încercuită şi distrusă. În acel moment a intervenit Regimentul 2 Roşiori. Generalul Referandru, disperat, a cerut imediat o şarjă a cavaleriei. Comandatul Regimentului 2 Roşiori, Gheorghe Naumescu, a spus că este pregătit să intre în luptă şi să creeze o breşă în linia inamicului, pentru retragerea trupelor româneşti. În dimineaţa zilei de 28 noiembrie 1916, 300 de călăreţi români, au urcat în şaua calului. Au pornit în pas măsurat către Prunaru, în apropierea satului au primit ordinul de a scoate săbiile şi de pregăti lăncile. A urmat apoi atacul în galop. Cavaleria românească a făcut prăpăd în rândul infanteriştilor germani prinşi în câmp deschis, spintecându-i cu săbiile.

A fost însă o nouă misiune sinucigaşă. Şi asta fiindcă în sat, din tufele cu mărăcini, au început să secere mitralierele. Cavaleriştii cădeau ca spicele. Gheorghe Naumescu, comandatul care ataca în faţă, este primul doborât. Cere gornistului să sufle îndemnând la atac continuu. Şarja nu s-a oprit nicio clipă, la fel ca la Robăneşti. ”De după garduri, din mărăcinişuri, de pe ferestrele caselor şi podurilor, duşmanul, ascuns cu zeci de mitraliere, aruncă o grindină de gloanţe asupra falnicului regiment. Cai şi călăreţi cad grămadă unii peste alţii. Regimentul e distrus. Două sute de oameni rămân pe câmpul de luptă, formând, împreună cu cadavrele cailor, mormane de carne sângerândă. Printre ei, toţi ofiţerii regimentului în cap cu bravul lor comandant”, descria lupta Constantin Kiriţescu, în lucrarea sa, „Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919".

Cavaleriştii rămaşi fără cai au început să folosească carabinele, trăgând la adăpostul animalelor ucise. Un grup de trei călăreţi a reuşit să distrugă şi un cuib de mitralieră. A urmat lupta corp la corp, dintre cavaleriştii rămaşi şi infanteria germană. În urma vitejiei cavaleriei, scopul a fost atins. S-a creat o breşă, iar armata română s-a retras regrupându-se în zona Leţca Veche-Jilava. Cu preţul a peste 200 de cavalerişti morţi la Prunaru.

sursa: http://adevarul.ro/locale/botosani/cum-reusit-romanii-sa-si-impresioneze-adversarii-razboi-mondial-cele-mai-eroice-nebunesti-atacuri-armatei-romane-1_5802087f5ab6550cb8955ac7/index.html?utm_source=gsp&utm_medium=http://adevarul.ro/locale/botosani/cum-reusit-romanii-sa-si-impresioneze-adversarii-razboi-mondial-cele-mai-eroice-nebunesti-atacuri-armatei-romane-1_5802087f5ab6550cb8955ac7/index.html&utm_campaign=CrossPromo

Arhitectul lui Dumnezeu

Antoni Placid Gaudí i Cornet s-a născut pe 25 iunie 1852 în Reus, Catalonia, într-o familie de fierari. Mai târziu avea să declare că a descoperit sensul spațiului în atelierul tatălui său, prin intermediul țevilor ondulate pe care acesta le manevra.

Născut la Riudoms, un sat situat la 4 kilometri de Reus, provincia Tarragona, Antonio Gaudi este al cincelea şi ultimul copil al lui Francesc Gaudí i Serra (arămar) şi al Antòniei Cornet i Bertran (provenind şi ea dintr-o familie de arămari). Această circumstanţă îi influenţează traiectoria profesională, după cum declară Gaudí însuşi la bătrâneţe. Arhitectul susţine că a descoperit sensul spaţiului în atelierul tatălui său, prin ţevile ondulate pe care le manevra părintele său.

Gaudí nu se bucura de o sănătate prea solidă. Încă din copilărie, fusese diagnosticat cu reumatism. Problemele de sănătate îl împiedicau să se joace cu alţi copii, însă îi prilejuiau numeroase plimbări, obicei pe care l-a păstrat până la sfârşitul vieţii sale. Această imobilitate la care era condamnat a fost cea care i-a oferit ocazia de a-si dezvolta simţul observaţiei şi de a descoperi, cu o mare fascinaţie, marele spectacol al naturii, principala sursă de inspiraţie pentru decoraţiunile tuturor operelor sale şi pentru soluţiile numeroaselor probleme apărute în proiecte.

Un alt aspect important al copilăriei sale, menţionat de numeroşi autori, este originea sa tarragoneză. Tenacitatea, caracterul puternic şi dificil reprezintă trăsături ale locuitorilor regiunii natale. Aceste calităţi i-au dat perseverenţa în proiectele sale atât de controversate, întrucât o mare parte a criticilor şi clienţilor săi nu vedeau cu ochi buni originalitatea operelor lui.

Cât despre fraţii săi, doi au murit la vârste fragede, respectiv la 2 şi 4 ani. Un alt frate mai mare, Francesc, a murit în anul 1876 din cauze necunoscute, puţin după ce obţinuse diploma în medicină, moartea lui este urmată de cea a mamei. De asemenea, sora lui mai mare, Rosa, a decedat în anul 1879, lasându-şi fiica în responsabilitatea lui Gaudí, singurul frate rămas în viaţă. Ca urmare a celor întâmplate, viitorul artist s-a mutat la Barcelona, împreună cu tatăl şi nepoata sa. Tatăl său s-a stins din viaţă în anul 1906, la vârsta de 93 de ani, iar nepoata sa, având o sănătate precară, a murit la vârsta de 36 de ani.

Bibliografie: Broşura "Gaudí", Editorial Escudo de Oro (traducere din limba franceză)

Gaudí nu a fost un elev eminent, însă era un excelent desenator, iar prin creativitate și-a uimit dascălii. În 1878, profesorul care i-a semnat licența în arhitectură la absolvirea universității nota: “Am descoperit un dezechilibrat sau un geniu”.

Gaudí realiza foarte rar planuri detaliate pentru arhitectura clădirilor sale, preferând să creeze modele tridimensionale la scară mică şi apoi să modeleze detaliile pe măsură ce construcţia evolua.

În 1883 a început construcţia catedralei catolice Sagrada Família din Barcelona, finanțată din fonduri publice, pentru care a lucrat până la moartea sa, în 1926. Se estimează că Sagrada Família va fi finalizată în 2026. Întrebat de ce durează atât de mult construcția, Gaudí a răspuns simplu: “Clientul meu (Dumnezeu) nu se grăbește”.

Pe 7 iunie 1926, este acroșat de un tramvai în timp ce traversa strada pentru a se îndrepta spre o biserică. Cum nu avea asupra sa nici acte și nici bani, trecătorii au presupus că bătrânelul în vârstă de 74 de ani este un cerșetor. A doua zi, prietenii aveau să-l găsească la spitalul săracilor din Barcelona. I-au propus să îl interneze într-un spital mai bun, însă Gaudí a refuzat: “Eu aparțin celor săraci”. S-a stins din viață două zile mai târziu, pe 10 iunie 1926.