Suntem
obişnuiţi să spunem că “hotarul nostru etnic” se opreşte la Nistru.
Chiar şi marele Eminescu limitează întinderea spaţiului romănesc până la
acest fluviu în celebrele versuri ale Doinei: ”De la Nistru pân’la
Tisa…”. Adevărul nu este însă acesta: dincolo de Nistru au trăit
întotdeauna numeroşi români. Sigur că astăzi situaţia este alta, dar
asta datorită multelor decenii de teroare la care au fost supuşi românii
din aceste teritorii în perioada stăpânirii sovietice. Zeci de mii de
români au fost deportaţi în ţinuturile îngheţate ale Siberiei, mii de
oameni au fost exterminaţi în propria lor ţară pentru că s-au opus
bolşevizării şi rusificării acestui teritoriu.
Nu
vreau să nasc polemici. Dar nici nu vreau să uităm destinele miilor de
moldoveni ridicaţi de la casele lor de către sovietici şi deportaţi în
îndepărtata Siberie - gulag înfrigurat din care puţini s-au mai întors. O
să vă spun astăzi povestea unuia dintre acești deportați – poveste
găsită într-un număr al “Realităţii ilustrate” din anul 1932. O mărturie cutremurătoare consemnată de reporterul Sandu Vornea:
“ Un
fenomen sângeros şi-a făcut apariţia de câtva timp la Nistru. În
fiecare noapte, familii de români transnistreni, sau oameni izolaţi din
Republica Moldovenească, încearcă să treacă fluviul îngheţat spre noi,
dar sunt ciuruiţi de gloanţele grănicerilor bolşevici. Uneori, soţia e
împuşcată şi cadavrul ei rămâne acolo, în mijlocul Nistrului, pe când
soţul reuşeşte să se refugieze la noi. Copiii sunt despărţiţi de părinţi
şi înghiaţă în zona neutră. Alteori, ghiaţa se rupe, înghiţind, pe
refugiaţi. În zori la spitalele din Tighina şi Chişinău, sunt aduşi
răniţii.
Iată
femeia Luchena Bairan, cu maxilarul frânt, înjumătăţit, de-un foc de
armă. Iată pe Crevetzki şi pe copilul său, care abia are cinci anişori,
dar e de o inteligenţă scăpărătoare, şi ceea ce povesteşte, te
infioară. Toţi
au, de altfel, de povestit câte o aventură sguduitoare. Bătrânul
Gavrilă Simion dle 78 de ani, din Dortskaia (Republica Moldovenească),
fetele Lida Gogu şi Ecaterina Simba şi atâţia alţii, au trăit groaznica
tragedie a trecerii Nistrului. Cele de mai jos sunt un document.
Reproducem
ceea ce ne-a povestit bătrânul Ion Cătărău, în vârstă de 61 de ani, din
comuna Butuceni, Republica Moldovenească, refugiat de curând din
Basarabia, şi supravieţuitor din groaznicul măcel dela Nistru, precum şi
povestirile altor refugiaţi.Am găsit pe acest bătrân la căminul de
refugiaţi transnistrieni din Chişinău, unde vine
în fiecare dimineaţă să împartă covrigi copiilor de acolo, în semn de
mulţumire lui Dumnezeu, că l-a scăpat de gloanţele şi de iadul sovietic.
Moș Ion Cătărău împărțind covrigi
copiilor refugiaților din Transnistria
El
a fost deportat la Arhangelsk şi a trăit o aventură cum nici Jack
London sau Curwood nu au imaginat. E un om, deşi încărcat de ani, totuşi
foarte voinic. Înalt. Un bărbat frumos. Are ochi albaştri şi poartă
mustaţa tunsă. Cum vede un flăcău îl invită la „trântă ciobănească” cu
el. Inteligenţa lui e foarte vioaie şi povesteşte într’o limbă
moldovenească, mult mai frumoasă decât însăşi limba basarabenilor.
POVESTEA UNUI DEPORTAT
De
deportare nu scapă în Rusia sovietică de azi, nici unu la mie dintre
culaci, adică dintre sătenii cari nu au trecut de la început de partea
„colectivului”, termen generic, cu care peste Nistru se desemnează
comunizarea muncilor agricole şi a recoltei. Nici cei bătrâni, nici
femeile şi copiii nu sunt cruţaţi. Printre culacii din satul său
(Butuceni) a fost încolonat ca să fie deportat si Moş Ion Cătărău, în
vârstă de 61 de ani, căruia îi dăm aci cuvântul, să ne povestească
sumbra sa aventură:
- Am
fost porniţi într’o zi, în zori, de acasă, ca o turmă de vite, păzită
de soldaţi roşii cu armele încărcate. Din sat în sat, coloana noastră
creştea, adăogându-i-se noi deportaţi. Am fost mânaţi astfel pe şosele
şi câmpuri, zile întregi. Cei cari cădeau de oboseală, erau lăsaţi să
moară în drum sau, dacă mai aveau o licărire de viaţă, erau împinşi
înainte, până se stingeau de tot. Am fost încărcaţi în vagoane, ca
animalele şi trenul ne-a hurducăit zile şi nopţi întregi.
Am aflat pe drum că ne duceau la Arhanghelsk. Când ne-am apropiat de
acest oraş, care se află la Marea Albă, adică la Nord, unde
zăpezile sunt aproape vecinice - am înţeles că „tovarăşii” comisari ai
poporului, voiau să ne ucidă prin frig.Am fost opriţi pe un câmp îngust,
mărginit de păduri dese. Acolo, se aflau câteva bordeie, şi, fără
răgaz, răpuşi de drum, am fost puşi să ne săpăm singuri bordeiele, în
care aveam să trăim de aci înainte. Aceste
bordeie erau un fel de şanţuri lungi, pe sub pământ, un fel de gropi în
care dormiam strânşi unul lângă altul, câte 20— 30 de inşi, în cea mai
grozavă murdărie. Îndată
ce-am terminat cu săparea bordeielor, am fost duşi la muncă forţată, la
tăierea pădurilor. Tăiam copaci şi-i trimeteam pe ape, la vale, din
zori până se lăsa întunericul. Hrana ce ni se dădea, era o cană de apă
călduţă şi un bulgăre de mămăligă sau pâine, tare ca piatra.
Frigul era îngrozitor. Din cauza gerului, mâinile şi picioarele ne degerau, dar eram siliţi să muncim înainte, sub ameninţarea că vom fi împuşcaţi pe loc, dacă „sabotăm”. Bube rele ni s’au deschis pe faţă, de ger şi chinul nostru întrecea
cât poate să sufere omul. De la un timp, s’a încuibat tifosul
exantematic în bordeie. Din douăzeci de mii de deportaţi, câţi ne aflam
în acea tabără, au murit în scurt timp, în câteva luni, opt mii. În
bordee, viii trăiau deavalma cu bolnavii şi morţii... De multe ori,
bolnavi aproape de moarte, erau scoşi la muncă: trebuia să tăiem
pădurile, pentru exportul de lemne în America. Rusia sovietică trebuia
să vândă lemnele mai ieftin decât alte ţări. Şi putea face aceasta,
fiindcă n’o costa nimic exploatarea.
ÎN INSULA SOLOVETZKI
Alţi
deportaţi erau duşi mai departe, mai la Nord, cât mai aproape de polul
Nord... Mici coloane de acestea treceau pe la Arhangelsk, înaintând pe
ţărmul Deltei fluviului Dvina, mereu spre Nord. În
Deltă, se văd insuliţe îngheţate, printre care se deschid canale
înguste. Când ajung pe ţărmul Oceanului, prizonierii sunt îmbarcaţi în
şalupe, ce pornesc prin ceaţa polară. Ultimele ţărmuri de pământ, mai
mult cenuşii decât verzi ca şi pădurile seculare de pini şi cele din
urmă sătuleţe rămân în urmă. Buşteni mari alunecă, blocând gura
fluviului; ei vin pe apă din întinsele păduri, de la Vologda, spre a fi
îmbarcaţi pentru America.
Ceea
ce simte un deportat când ajunge în Marea Albă, trebuie să fie
sguduitor; în faţa lui e nemărginirea albă a acestei mări vecinic
îngheţate, presărate cu zeci de insule mici de piatră, acoperite cu un
fel de licheni sumbri având aspect dintre cele mai sălbatece. Şalupa se
opreşte la ţărmul uneia din aceste insuliţe, unde se află cel mai
infernal lagăr de deportaţi: Insula Solovetzki, pierdută în pustiul de
zăpadă şi de valuri îngheţate. Gerului de acolo, nu-i rezistă nici un
deportat...
EVADAREA
Într’un astfel de lagăr se afla deci Moş Cătărău, care continuă astfel povestea sa:
- După
multe dibuiri şi încercări, într’o noapte am isbutit să mă strecor
afară din tabără, printre sârmele ghimpate şi razele reflectoarelor. În
buzunar aveam câteva ruble, pe care reuşisem să le salvez. Am luat-o
îndată prin pădure şi pădurea a ştiut să mă ascundă. La început, am
gonit prin pădure ca un nebun. Ştiam că dacă mă vor prinde soldaţii, voi
fi împuşcat. A trebuit însă, în curând să mă opresc, ca să mă odihnesc,
şi atunci m’a cuprins frigul. Tot timpul pribegiei mele, am luptat cu
un ger aprig; sunt voinic, dar puterile îmi slăbeau, fiindcă trebuia să
merg şi noaptea, altfel aş fi ingheţat. Am întrebat pe cei cari mi-au
ieşit în cale şi ei m-au îndreptat spre o gară, pe unde trecea trenul de
Moscova. O parte din rublele ce aveam la mine le-am cheltuit cu biletul
de tren. În tren, am scăpat de controlul actelor de identitate care se
face foarte des.
La
Moscova m’am dat jos din tren. Mai aveam o rublă şi jumătate. Nu aveam
bani să iau bilet de tren pentru a-mi urma călătoria spre Republica
Moldovenească, spre satul meu natal. De altfel, auzisem în gară la
Moscova, că iar au început să facă controlul actelor în trenuri. Atunci,
m’am hotărât să mă sui în tren fără bilet. Am călătorit o noapte
întreagă, agăţat de tampoane, cu mâinile îngheţate, ameninţat să fiu
svârlit sub roate la fiecare sdruncinare a trenului. Amorţindu-mi
mâinile şi picioarele, m’am tras pe scara unui vagon. Deşi abia dacă mă
puteam ţine mai bine, totuşi cred că, cu mâinile încleştate pe
fiarele reci, am aţipit o clipă... Deodată, am simţit o sguduitură
puternică. Din fericire nu căzusem sub roţi. Ci se deschise uşa
vagonului şi o mână puternică mă trase înăuntru, pe coridor. Era
controlorul trenului. El începu să-mi facă actele. Urma desigur să fiu
împuşcat, fiindcă s’ar fi dovedit uşor că dezertasem din lagărul dela
Arhanghelsk. I-am căzut atunci în genunchi, i-am spus că nu am făcut nici un rău, că nu mi-au ajuns banii pentru bilet, fiindcă nu mai am decât o rublă si jumătate.
- Bratuşca
(frăţioare) – i-am spus – i-a dumneata rubla asta şi jumătate şi
lasă-mă neamendat, că tot n’am de unde să plătesc amenda. Fie-ţi milă de
un om, care nu are alt avut decât o rublă şi jumătate, şi de aceea,
când îţi dau numai atâta, înseamnă că eu îţi dau mult, foarte mult: tot
ce am pe lume!
Am scos rubla şi jumătatea de rublă şi- în genunchi - i le-am întins. El le-a luat, le-a băgat în buzunar şi mi-a zis:
- Bine! Dar la prima staţie să te dai jos din tren…
CUM AM TRECUT NISTRUL
- De
la prima staţie mi-am continuat drumul pe jos, fără nici un bun, trăind
din milă şi mai ales cu rădăcini. Am făcut astfel, de la Arhanghelsk
până la Butuceni, satul meu din Republica Moldovenească, cinci
săptămâni. Când
am ajuns la marginea satului, am crezut că visez. Fiind cunoscut acolo
de autorităţi, n’am intrat în sat ci prin rudele ce-am întâlnit pe
şosea, am făcut rost de câteva ruble, smulse din sărăcia lor. Mi-au adus deasemeni de mâncare, în timp ce eu stam ascuns afară din sat.
Melania Terentie și Lida Goan familiile lor au murit înecate
în timpul fugii peste Nistru din cauza ruperii gheții
Satul
nostru, nu e departe de Nistru. Când s’a lăsat noaptea, am luat-o spre
Nistru, m’am apropiat binişor de mal. Mi-am făcut curaj şi am trecut
Nistrul pe ghiaţă. Grănicerii roşii au prins de veste, au tras după
mine, dar m’a ferit Dumnezeu şi am scăpat neatins...
Zeci
şi sute de alţi refugiaţi, nu scapă însă de gloanţele sovietice. La
Nistru, hecatomba creşte. Pe mal şi pe gheaţa râului, se pot vedea
cadavre de bărbaţi şi de femei, copii îngheţaţi...”
Sursa: articolul “Nistrul – al doilea Styx” – semnat Sandu Vornea – publicat în “Realitatea ilustrată” numărul din 7 aprilie 1932 – citit din colecţia Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj Napoca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu