Scrisoare catre Viorica Maria Elena Vulcanescu
Dragă Doamnă,
În Istorisirile Hasidice, se spune despre Baal-Şem-Tov:
« Aşa cum
sufletele erau toate în Adam, în momentul în care acesta s-a apropiat de
Copacul Cunoaşterii, sufletul lui Baal-Şem-Tov s-a eliberat şi astfel
n-a mâncat deloc din fructele Copacului ».
Cu cât ma găndesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult
mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că
evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate
părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat
universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi
fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de
o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar,
atât de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el care era
destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul
dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau
o putere şi o lumină ale căror definire nu-mi aparţine. Nu vreau să fac
din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel. Luaţi în
considerare că el, înconjurat de scriitori, n-a avut asemenea aspiraţii,
că dorinţa de a avea un renume i se părea de neconceput, că nu a fost
în niciun moment sedus de glorie, acea tentaţie a omului decăzut si care
îi roade pe toţi muritorii, cu excepţia acelor câteva cazuri izolate
care şi-au regăsit inocenţa la extremităţile spiritului.
Nu cred că a
înmugurit vreodată în el nesănătoasa idee de a fi un neînţeles ; el nu
era invidios şi nu ura pe nimeni : respingea chiar posibilitatea de a fi
demn de aşa ceva, el nu s-a străduit să fie, el a fost. Într-o zi când,
într-un acces de furie contra a ceea ce eu denumeam « nimicnicia
noastră nativă », i-am spus că noi n-am fost capabili să producem măcar
un sfânt, el mi-a răspuns cu obişnuita sa curtoazie care, atunci, trăda o
oarecare vehemenţă : « Trebuia s-o fi văzut pe această bătrână
pe care am cunoscut-o într-un sat uitat şi care, după atâtea mătănii şi
rugăciuni, marcase podeaua colibei cu urmele genunchilor săi. Adevărata
sfinţenie nu are nevoie să se arate şi să fie recunoscută. »
Noi n-am fost practic niciodată de acord asupra rolului legitim al
ţării noastre, căreia, din masochism sau Dumnezeu ştie de ce, mi-a
plăcut să nu-i recunosc niciun merit sau şansă. Pentru mine, datul
esenţial, conceptul românesc prin excelenţă era acela de « nenoroc ». La
acesta mă refeream la toate întâlnirile, cu o insistenţă pe care tatăl
dumneavoastră nu mi-o putea bănui ca fiind voită. Am revenit la atac,
într-o scrisoare, ultima pe care i-am scris-o ca să-i mulţumesc pentru
un studiu pe care mi-l dedicase şi în care cita expresii de rezistenţă
autohtone încărcate de sens şi de înţelepciune, dar în care, i-am spus, o
omisese pe cea mai importantă, cea mai revelatoare : « N-a fost să fie »
— în care eu vedeam rezumatul, formula, emblema destinului nostru.
În această dezbatere în care teoriile noastre s-au confruntat, acum
nu mai sunt atât de sigur, în retrospectivă, că am avut dreptate.
Suferinţa pâna la turment din cauza lipsei de importanţă istorică a
propriei ţări este o infirmitate de literator, un viciu de scrib. Mircea
Vulcănescu, deloc expus la asemenea slăbiciuni, nu aprecia, el, decât
valorile intrinseci : fie că ţara lui, sau el însuşi, exista sau nu în
ochii altora, aceasta nu conta decât pentru el. Şi pentru că era atât de
străin de această mândrie nesănătoasă, înţelegeţi cu uşurinţă de ce, în
niciun moment, nu l-am văzut trist sau încordat. Întrucât trăia fiecare
moment pe deplin, orice era subiect de discuţie devenea un univers.
Vitalitatea sa extraordinară transfigura atât problemele cât şi
peisajele. Am vizitat ades Parcul Versailles, dar nu l-am văzut cu
adevărat decât o singură dată, într-un mod definitiv, de neuitat,
înainte de război, când tatăl dumneavoastră ne explica, lui Wendy şi lui
Dinu Noica, şi mie însumi, că grădina pe care o admiram din înălţimea
terasei era concepută ca o monadă, o monadă dotată paradoxal cu o
fereastră, una singură, acest interval care se observa la capăt, între
doi plopi, prin care, din acest spaţiu închis, se putea întâlni
infinitul. Cu o fervoare savantă ne-a dezvăluit această lume perfectă,
marcată totuşi de o ruptură metafizică ; el ne făcea, care va să zică,
teoria paradisului, din care fără îndoială memoria sa, mai vie decât
oricare alta, păstra o amprentă clară. Într-un fel, eram sigur, ne scăpa
mereu ; este ceea ce iubeam la el. Imposibil de identificat, de
susţinut că era aşa sau altfel. Filozof, el a fost, nu încape îndoială.
În acelaşi timp, el era mult mai mult decât un filozof. El era în mod
miraculos orice. Nu există subiect pe care să nu-l trateze cu
promptitudine şi rigoare. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-a spus
într-o zi că tocmai scrisese, pentru nu ştiu ce enciclopedir, un text
lung si detaliat despre primul război mondial! El a consacrat luni după
luni, fără a avea sentimentul că-şi iroseşte timpul sau că a abordat un
sector extern, nedemn de el. Niciodată nu s-a coborât să regrete, atât
de mare-mi părea a fi secretul său, secret pe care, vă mărturisesc, îmi
doream atât de mult să i-l pot smulge. « Refuzul nedeterminat de a fi
ceea ce sunt », nu, el n-ar fi subscris la deviza lui Valéry ; a sa era
mai degrabă: « Acceptarea nedeterminată de a fi orice, de a fi totul »,
acceptarea sau, dacă doriţi, bucuria. Nu mi-l pot imagina pe tatăl
dumneavoastră în disperare. Dar pe de altă parte, mi se pare greu de
crezut că n-a cunoscut chinul. El, atât de deschis, atât de pregătit să
înţeleagă totul, el nu era totuşi destinat din fire să conceapă
infernul, şi încă şi mai puţin sa coboare în el. Ceea ce vreau să vă
spun este că din toate spiritele pe care le-am iubit şi admirat,
niciunul nu mi-a lăsat, atât de mult ca tatăl dumneavoastră, o amintire
atât de întăritoare: îmi este îndeajuns doar să-mi amintesc imaginea
lui, de o claritate tulburătoare, ca să găsesc imediat un sens nebuniei
de a fi şi să mă împac cu cele de aici.
Emil Cioran
Paris, 20 Ianuarie 1966.
Traducere de Margareta Ioana Vulcanescu. Publicata in „Revista de
istorie si teorie literara”, an XXXVI, nr. 3-4, iulie-decembrie 1988,
p. 193-195, 196.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu