MIHAI VITEAZUL (MALUS DACUS) SALVATOR AL EUROPEI, DERANJASE PLANURILE GERMANO-CATOLICILOR

Mihai Viteazul: salvator şi victimă a Europei.

”Dacul cel Rău” deranjase planurile germano-catolicilor.

Supranumit de dușmani MALUS DACUS, adică Dacul cel Rău, teribilul bărbat de aproape doi metri, despre care izvoarele istorice spun că era „făcut pentru război”, a reușit să le bage turcilor frica în oase într’o asemenea manieră încât, în 1598, după campania militară prin care Mihai a ajuns la Adrianopol, o parte a populației Constantinopolului (actualul Istanbul) dorea să fugă din capitala Imperiului Otoman, de frica lui…

Rar găsim o personalitate istorică autohtonă atât de controversată precum Mihai Viteazul. Victimă în egală măsură a exagerărilor cu orice preţ de care s’au făcut vinovaţi istoricii regimului comunist, precum şi al campaniilor voite de minimalizare şi defăimare a eroilor noştri, practicate cu osârdie aproape kominternistă de cei care ne rescriu astăzi istoria, Mihai Viteazul rămâne un subiect fabulos şi generos pentru orice însetat de adevăr. Mult s’a vorbit şi scris despre victoriile Viteazului, despre marea sa Unire şi despre tristul şi nedreptul său sfârşit, şi mult se va mai scrie şi de acum încolo. Unul dintre numeroasele aspecte mai puţin cunoscute ale lui Mihai Viteazul ţine de importanţa pe care a avut’o acest voievod pe plan internaţional. Căci luptele şi viziunile sale politice au influenţat puternic jocurile politice ale puternicilor lumii de atunci.

Din cei 8 ani de domnie, Mihai Viteazul i’a trăit pe 4 în cort, conducându’și campaniile militare excepționale, campanii care în anul 1600 au dus la Unirea celor trei țări românești, la Alba Iulia.

În acea vreme dificilă pentru întreaga Europă, ameninațată de dorința Imperiului Otoman de a cuceri întregul continent, Mihai Viteazul era văzut ca o speranță de eliberare de către greci și popoarele balcanice, folclorul balcanic dedicându’i multe cântece în care era prezentat ca salvator, cântece culese de specialiști, în decursul timpului.

În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, politica europeană de atunci se caracteriza prin reluarea confruntărilor habsburgo-otomane, atât unii, cât şi ceilaţi urmăreau deţinerea supremaţiei în regiunile central estice europene (în speţă teriotoriul fostului regat ungar) şi sud-est europene, adică Valahia şi Moldova.

Din aceste motive politico-strategice, prezenţa şi importanţa Ţărilor Române nu putea scăpa atenţiei forţelor beligerante. Aflăm aşadar din cronica raguzanului Giovanni de Marini Poli, că cele trei voievodate pot aduna peste 100.000 de războinici valoroşi (un număr considerabil pentru acele vremi), precum şi că prin cucerirea lor de către Habsburgi s’ar priva astfel aprovizionarea otomanilor cu alimente şi nutreţ pentru cai.

Încă o dată, ţinuturile noastre erau nimic altceva decât miză importantă şi câmpuri de. bătălie pentru puternicii Europei şi ai Asiei.

Singura soluţie care se impunea pe atunci, a fost ridicarea la luptă armată pentru evitarea dispariţiei statale, pericol impus aproape în egală măsură de Imperiul Otoman, Imperiul Romano-German, şi regatul polon. Amintesc că doar între anii 1580-1590, când era apogeul scoaterii la mezat a tronurilor Moldovei şi Munteniei, s’au jefuit din voievodate peste 3.450.000 galbeni…

La această sumă colosală se adăugau obligaţiile pentru Înalta Poartă, concertizate sub forma plătirii haraciului.

În faţa acestor realităţi, Mihai Viteazul s’a angajat într’un adevărat conflict sângeros de lungă durată cu otomanii.

Singur în faţa unuia dintre cele mai puternice imperii din vremurile sale, Mihai Viteazul s’a văzut nevoit precum Mircea, Vlad şi Ştefan, să ceară ajutor material şi militar Apusului.

Oastea lui Mihai Viteazul, pictură de Georghe Tăttărăscu

Pentru ca, la fel ca iluştrii săi înaintaşi, Viteazul să se vadă în cele din urmă profitat, trădat, furat şi lăsat singur în faţa tăvălugului otoman de către aceeaşi Europă Apuseană protestant-catolică. Europă care nu dorea de fapt protejarea valahilor ortodocşi, ci sacrificarea lor prin transformarea voievodatelor româneşti într’o zonă tampon de care să se lovească mereu otomanii distrugând’o treptat.

Astfel, Europa Apuseană scăpa de o populaţie incomodă, care refuzase secole întregi de tentative nereuşite de catolicizare (mai ales românii transilvăneni), concomitent cu slăbirea aparatului de luptă otoman care nu de puţine ori fusese înfrânt de naţia nesupusă şi dârză a valahilor.

Cu toate că la Praga şi Cracovia era cunoscut planul unionist al lui Mihai pe baza rapoartelor agenţilor imperialo-papali Germanico Malaspina şi Sigismundo della Torre, liderii europeni nu au susţinut decât în primă instanţă noţiunea unui stat unitar românesc, condus de un lider român.

După numeroasele sale succese, Mihai a fost sacrificat pentru interesele meschine ale Habsburgilor în zonă, căci aceştia au anticipat că odată stabilizat statul român, un conducător puternic şi experimentat în lupte precum Mihai Viteazul nu le’ar mai fi permis amestecul în treburile interne ale valahilor, plus nu ar fi tolerat continuarea jefuirii bogăţiilor Transilvaniei, odată cu izgonirea nobilimii alogene maghiare constituită cu de la sine putere în clasă opresoare de secole a etnicilor români.

Celebrul portret de la Praga 

din anul 1601 al lui Mihai Viteazul

Este deci limpede şi clar că Habsburgii care dominau pe atunci prin Imperiul Romano-German, mare parte din Europa continentală, iar prin Spania controlau Lumea Nouă, coastele Africii şi Indiile Orientale, nu vroiau existenţa unui stat centralizat, necontrolabil şi independent la graniţele lor.

Mihai Viteazul, cel numit „Malus Dacus” adică Dacul cel Rău în limba latină, de cronicile maghiare ale vremii (încă o dovadă istorică atât asupra faptului că în Evul Mediu românii erau percepuţi de vecinii lor drept urmaşi direcţi ai dacilor, cât şi asupra politicii anti-imperialiste a Viteazului) a fost ucis în mod laş şi absolut inutil, doar pentru a nu periclita cumva interesele austro-germano-polone în Ţările Române.

La începutul lunii septembrie 1600 Mihai Viteazul reușea unirea celor trei Țări Românești. Evenimentul a avut un larg răsunet în Europa. Regele francez Henric al IV-lea scria:

”Se zice că românul e foarte tare și că planurile sale cresc potrivit cu victoriile”.

Mihai Viteazul intrând în Alba-Iulia

Nu toată lumea era mulțumită de politica Viteazului. Cancelarul polonez Zamoyski exclama cu necaz:

”Acest Mihai vrea să jongleze cu lumea întreagă”.

Acțiunile întreprinse de domnul muntean aveau opozanți numeroși. Nobilimea maghiară se simțea lezată de măsurile favorabile românilor pe care le dăduse voievodul. Boierii români din spațiul extracarpatic doreau slăbirea puterii domnului, fapt împotriva căruia Mihai lupta. Cercurile înalte habsburgice doreau din nou să stăpânească Transilvania pe deplin. Polonezii erau nemulțumiți de faptul că protejatul lor, Ieremia Movilă, fusese înlăturat din scaunul de la Iași. Otomanii nu puteau uita gravele pierderi pe care ghiaurul le pricinuise oștilor ce fuseseră trimise împotriva lui. Din cauza fiscalității excesive, provocată de războiul prelungit și întreținerea oastei de mercenari au izbucnit mișcări sociale.

Nobilii maghiari se revoltă și încearcă să îi atragă de partea lor și pe cei moldoveni plus pe unii dintre sfetnicii domnului. Polonezii sunt primii care profită și îl reînscăunează pe Ieremia Movilă. Maghiarii îl cheamă în ajutor pe italianul Giorgio Basta, adversar declarat al lui Mihai. Pe 16 septembrie 1600 Mihai este înfrânt la Mirăslău. Polonezii profită de situație și înaintează spre București pentru a’l instala pe Simion Movilă, fratele domnitorului moldovean. Viteazul este forțat să își lase familia zălog la Făgăraș și să părăsească Transilvania controlată acum de Habsburgi prin Basta. În confruntarea cu polonezii de la Bucov, Mihai este înfrânt și pierde domnia Țării Românești. Pentru a reclădi unitatea românilor ajunge până la Praga, unde este audiat la curtea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Inițial, habsburgii sunt ezitanți. 

La auzul veștii că Basta fusese înlăturat de la conducere chiar de nobilii maghiari pe care îi ajutase, împăratul Rudolf al II-lea îi acordă sprijin lui Mihai, mediind chiar o împăcare cu Basta. După victoria la de la Gorăslău din 3 august tensiunile între domnul muntean și generalul italian reizbucnesc.

Desen de epocă cu Bătălia de la Târgovişte

Atunci când somnul naţiunii…naşte monştri.

Atitudinea şi optica împăratului Rudolf al II-lea, faţă de Mihai Viteazul merită un pic de atenţie. Acest Habsburg era un personaj bizar, un introvertit supraponderal înclinat mai mult spre alchimie, ocultism şi discuţii metafizice decât spre politică. Cu toate că Mihai Viteazul l’a acceptat drept suzeran în schimbul armelor şi mercenarilor pentru apărarea creştinătăţii de turci, Rudolf nu doar că nu şi’a ţinut promisiunile, dar se pare că nu a fost deloc străin de asasinarea lui Mihai Viteazul.

Oricum, este sigur faptul că generalul albanez Gjerj Basta, un supus fidel al Habsburgilor nu a îndrăznit să’l ucidă fără voie de sus pe Mihai Viteazul, care era în pragul uciderii sale comandant imperial cu autoritate totală în Transilvania, fiind investit chiar de Rudolf al II-lea. Misterul asupra celul care a dat ordinul de asasinarea al Viteazului persistă şi astăzi.

Se ştie sigur însă pe baza documentelor istorice, că eroul de la Călugăreni, Giurgiu, Şelimbăr şi multe alte bătălii a fost victima unor maşinaţiuni ordinare care au constat inclusiv în plasarea de scrisori false în cortul său.

Cronicarul maghiar István Szamosközy dă detalii asupra modului în care Basta a complotat (cu acodrul tacit al împăratului) contra lui Mihai Viteazul.

“De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat’a doi sau trei dintre căpitanii valoni şi le’a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioşi împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el şi’a pus în gând să ne piardă şi să ia ţara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se porunceşte; răspunderea să fie a înălţimii tale şi atât pe noi, cât şi pe tine însuţi să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le’a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care’l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că’l ridică, fără sunete de tobă şi trompete, să încalece îndată toţi valonii şi nemţii, ca şi când ar vrea să năvălească asupra duşmanului. 

După ce Basta şi’a orânduit oastea în mare linişte, trimis’a trei sute de valoni şi nemţi asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins.

Mihai i’a zis: ”Ba” şi cu aceasta puse mâna pe sabie s’o scoată. Un valon, ţintind cu puşca a slobozit’o şi l’a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i’a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l’a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu’se, i’au tăiat capul cu propria lui sabie. Şi jefuindu’l şi împărţindu’i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i’au târât trupul din cort şi a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l’au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, şi astfel a stat capul acolo mult timp…”

Momentul morţii bravului voievod a fost receptat de contemporani după cum i’au îndemnat cugetul şi obârşia.

“Şi aşea s’au plătitu lui Mihai-vodă slujbele ce’au făcutu nemţilor” se exprimă cât se poate de lapidar Miron Costin, în timp ce Letopiseţul Cantacuzinesc îl deplânge pe cel pierdut din invidia omenească, iar nu din vreun alt motiv:

…“şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse, nici să împrilejise sabiia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi’i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă din ‘ceputul lumii. Că pizma au pierdut pre mulţi bărbaţi făr’ de vină, ca şi acesta. Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre turci de tremura de frica lui. Iar diavolul, cel ce nu va binele neamului creştinesc nu l’au lăsat, ci iată că cu meşterşugurile lui au intrat prin inima celor hicléni, pân’îl déderă şi morţii. Şi rămaseră creştinii şi mai vârtos Ţara Rumânească, săraci de dânsul. Pentru aceasta, dar, cade’să să blestemăm… pre Başta Giurgiu, căci au ascultat pre domnii ungureşti, de au ucis pre Mihai-vodă făr’ de nici o vină”.

Trupul eroului conform unor surse a fost îngropat pe Câmpia Turzii trei zile mai târziu de către mercenarii sârbi. O altă variantă este ctitoria domnitorului din Bălgrad (Alba-Iulia). Un hrisov din 1612 ne spune că ”Sluga domniei lui, Turturea paharnic, el a furat capul lui și l’a dus în țară, de l’a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn”. Radu Buzescu și soția sa, Preda, fiica banului Mihalcea, aveau să așeze pe mormânt o lespede pe care au ținut să fie gravat în limba română – de obicei inscripțiile erau slavonești- textul:

”Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail Marele Voievod, ce au fost Domn Țărăi Rumănești și Ardealului și Moldovei: cinstitul trup zace în câmpii(a) Tordei, și, când l’au ucis Neamții, anii au fost 7109 (1601), în luna Aug. 8 zile; aceas(tă); piatră o’u pus jupan Radul Buz(escu) i jupan(i)ța eg(o), Preda”. Inscripția, într’o atât de frumoasă limbă românească, este edificatoare pentru modul în care oamenii epocii îl vedeau pe domnitor. 

Apropiații săi și’au dat seama – iar posteritatea avea să ridice la nivel de postulat gândirea lor – că Mihai Viteazul a definit un program politic, pentru a cărui înfăptuire a luptat. Acțiunile Viteazului transmise prin scris și tradiție orală au căpătat în timp valoarea mesajului de continuitate a spiritului pan-românesc. 

Ele au fost dătătoare de învățături și au întărit voința poporului român de a se uni și de a trăi într’o națiune liberă, puternică și prosperă. Eroul de la Călugăreni și Șelimbăr cu sfârșit tragic pe câmpia de la Turda a intrat în conștiința românească în contururi aureolate.

Prima stemă a voievodatelor româneşti 

unite la 1600 de Mihai Viteazul

Chiar şi după moarte, prin ecoul faptelor sale, viteazul voievod s’a impus Europei de atunci drept cel mai valoros comandant de oşti al vremurilor sale, singurul de altfel care administra înfrângeri pe bandă puternicului aparat militar otoman.

Rămâne însă în istorie perfidia şi lipsa unei strategii pe termen lung de care s’a făcut vinovată dinastia de Habsburg. Aceeaşi dinastie imperială care l’a tratat mizerabil pe Mihai Viteazul atunci când s’a simţit stăpână pe situaţie, dar îl gratulau cu felicitări şi promisiuni când simţeau pericolul otoman care se apropia de tronul lor.

Nu a contat pentru ei fidelitatea Viteazului, care continua să creadă în bunele intenţii ale Europei, chiar şi atunci când era în apogeul puterii sale şi putea să facă oricând o pace durabilă cu Stambulul în detrimentul definitiv al întregii Europei Apusene.

Poate că ar fi trebuit să se încreadă mai mult în turci, care s’au dovedit mai mereu cei mai buni şi înţelegători duşmani ai noştri de’a lungul istoriei. Turcii care s’au dovedit de altfel mult mai credincioşi înţelegerilor cu voievozii români decât ungurii, polonezii, austriecii, germanii, ca să nu mai pomenesc de ruşi…

Altfel ar fi fost nu doar istoria românilor, dar mai ales a întregii Europe, dacă Mihai Viteazul aflat în apogeu militar şi politic ar fi acceptat un foarte posibil tratat avantajos cu Stambulul, în care s’ar fi angajat să lase ordiile otomane să treacă nestingherite prin ţările române în drum direct spre inima Europei.

Dacă în urma unei ipotetice, dar deloc improbabile recunoaşteri a independenţei depline a voievodatelor sale, Mihai s’ar mai fi angajat să’i susţină pe turci cu provizii, sau trupe, Europa ar fi fost cucerită în maximum trei ani, căci maşina de război otomană din acele vremuri la care s’ar fi adăugat experimentaţii războinici valahi nu ar fi întâmpinat niciun obstacol serios. Europa de atunci nu ar fi avut armate capabile să stăvilească Imperiul Otoman care era pe atunci încă la apogeul său istoric.

Gravură de epocă care reproduce 

asasinarea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii 

(gravura realizata la Leiden – Olanda, 1703)

Dar cel mai mare erou al românilor a ales să fie fidel celor pe care din prea multă bunăvoinţă i’a ales drept aliaţi şi suzerani.

Fidelitate care l’a costat în final trădarea şi moartea.

Referitor la tristul şi ruşinosul asasinat politic de la Câmpia Turzii, trebuie şi merită amintit un amănunt puţin cunoscut publicului larg. Primul soldat care a sărit să’l apere cu propriul trup pe domnul tuturor românilor, primind pentru gestul său de credinţă şi curaj ”patru răni de la cruzii valoni, dintre care una periculoasă în ceafă lângă gât” a fost comandantul pedestraşilor unguri credincioşi viteazului – Ludovic Rakoczy, ai cărui urmaşi Gheorghe Rakoczy I şi Gheorghe Rakoczy II au ajuns principi ai Ardealului nu au renunţat nici ei, alături de alţi domnitori ai Munteniei şi Moldovei, la visul lui Mihai Viteazul, reunirea Daciei Mari!

Asasinatul s’a dovedit nu doar inutil, ci şi de’a dreptul păgubos pentru europeni, căci conform cronicilor lui Edward Barton agent de informaţii englez şi reprezentant oficial al Angliei la Stanbul: „Din cauza morţii sale, poporul valah doreşte încă mai puţin să accepte protecţia Împăratului Rudolf al II-lea, temându’se de el mai mult decât de sultan”.