De câteva zile se discută intens despre demisia lui George Maior din
fruntea SRI şi avem şi de ce să discutăm despre asta, pentru că este,
fără îndoială, cea mai importantă a lui Klaus Iohannis acţiune de după
alegerile prezidenţiale.
Când am auzit vestea demisiei şi a acceptării sale cu atâta uşurinţă, prima mea impresie a fost că noul preşedinte, supărat pe unele afirmaţii ale directorului SRI într-un interviu televizat, i-a cerut demisia. Poate chiar aflase, în avanpremieră, ce spusese directorul (interviul a fost înregistrat cu câteva zile înainte de difuzare) şi de aceea a chemat partidele la negocieri, să „le ia pulsul” şi pe tema vacantării de la SRI. Alţii spun că demisia a fost un protest la neadoptarea legilor Big Brother, dar e greu de crezut, pentru că, după demisie, Maior a tăcut chitic, ceea ce nu pare deloc a fi un „protest”. Nu cred, de asemenea, nici că e vorba de „depunerea mandatului” despre care vorbise directorul încă din timpul mandatului. Logic era ca acest gest să fie făcut fie pe 22 decembrie, fie după bilanţul pe 2014 al SRI.
Eu cred că soluţia e mult mai simplă şi are legătură cu modul simplu (simplist?) de care a dat până acum dovadă Klaus Iohannis.
Nu ştiu de ce George Maior a ţinut să îşi lege numele de 3 legi prost făcute, perfectibile şi uşor de adoptat, mai ales că, prin Victoria Nuland, America dăduse impulsul trecerii lor prin Parlament. De ce se grăbea Maior? Asta e întrebarea, nu de ce a demisionat.
Ce vede Maior? Vede că Guvernul nu îşi va asuma răspunderea pe aceste legi. Vede că partidul din care a „emanat” noul preşedinte nu renunţă la contestarea ultimei legi la Curtea Constituţională. Mai observă cum şi aruncarea în luptă a 6 „oengeuri” ( care prin gestul public al susţinerii acestor legi au abandonat, după mine, pentru totdeauna statutul de componenţi ai societăţii civile, cea loială cetăţeanului) nu aduce nici un rezultat, observând că simpla impunere a lor la televiziuni nu aduce şi credibilitate.
Maior se trezeşte singur în această luptă, doar de el înţeleasă. Dă interviul exploziv şi vede cum presa se întoarce împotriva sa şi atunci pleacă în căutarea unui nou aliat. Luni, cel mai probabil, se gândeşte că poate forţa o discuţie clarificatoare cu preşedintele. Marţi, 27 ianuarie, trimite demisia şi aşteaptă, văzându-şi de programul obişnuit, participă la bilanţul serviciului secret al Ministerului de Interne şi… calm, Iohannis dă un comunicat lapidar privind acceptarea demisiei. În definitiv, a gândit probabil Iohannis, demisia e un act unilateral şi orice alte nelămuriri se pot clarifica şi după devenirea ei efectivă. Aşa că nu îşi pune preaa multe întrebări şi semnează.
Discuţiile au loc după ce preşedintele a luat act de demisie. Adică… inutil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu