Constituția din 1866. România a avut prima Constituție din sud-estul Europei.

Pe 11 mai 1866 s-a constituit cel dintâi executiv român care a depus jurământul în fața domnitorului Carol I. În timpul acestui guvern s-a definitivat proiectul unei Constituții aceasta fiind elaborată după modelul celei belgiene, cea mai avansată din Europa acelei vremi. Oamenii politici sperau ca România să se dezvolte asemănător statului flamand, să devină o Belgie a Orientului. La 1 mai Adunarea Electivă a depus proiectul noii Constituții. La 16 iunie s-a dezbătut în plen. Conform raportului se aprecia că aceasta era “liberală și egalitară, astfel precum se cuvine unui popor liber și zelos în cel mai mare grad de libertățile sale publice”.

La 29 iunie 1866 Parlamentul a votat în unanimitate noua Constituție. A doua zi Carol a depus, cu mâna pe acest act, următortul jurământ: “Jur a păzi Constituțiunea și legile poporului român, a menține drepturile lui naționale și integritatea teritoriului”. Legea fundamentală a fost publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie 1866 și a constituit baza juridică a formei de guvernământ monarhice și constituționale până în 1938. Primul articol al legii consacra denumirea țării: “Principatele Unite Române constitue un singur Stat indivisibil, sub denumire de România”. Toate puterile emanau de la națiune, guvernarea era reprezentativă(prin delegați) și era enunțat principiul separării puterilor în stat. Puterea legislativă se exercita colectiv de domn, Senat și Adunarea Deputaților. Nicio lege nu putea fi supusă sancțiunii domnului decât după ce s-a discutat și votat liber de majoritatea ambelor Adunări. Inițiativa legilor aparținea atât parlamentarilor cât și guvernului(în acest caz, proiectele se duceau spre dezbatere prin mesajul domnitorului). Puterea executivă era încredințată domnului care “să o exercite regulat prin Constituțiune” (art 35). Puterea judecătorească era atribuită curților și tribunalelor iar hotărârile și sentințele se pronunță în numele legii și se execută în numele domnitorului.

Constituția din 1866 marca trecerea de la domnii pământeni la principele străin. Articolul 82 stabilea: “Puterile constituționale ale Domnului sunt ereditare, în linie coborâtore directă și legitimă a Măriei Sele Principelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu esclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor. Coborâtorii Mariei Sele vor fi crescuți în religiunea ortodoxă a resăritului”.

Atribuțiunile erau stabilite prin art. 93: “Domnul numesce și revocă pe Miniștrii sei. El sancționeză și promulgă legile. El pote refusa sancțiunea sa. El are dreptul de amnistie în materie politică. Are dreptul de a erta sau micșora pedepsele în materii criminale; afara de cea ce se statorniceșce în privirea Miniștrilor. El nu pote suspenda cursul urmărirei sau al judecatei, nici a interveni prin nici un mod în administrația justiției. El numeșce sau confirmă în tote funcțiunile publice. El nu pote crea o nouă funcțiune fără ua lege specială. El face regulamente necesarii pentru esecutarea legilor fără să pota vre-uadată modifica sau suspende legile și nu pote scuti pe nimeni de esecutarea lor. El este capul puterei armate. El conferă gradurile militare în conformitate cu legea. El va confera decorațiunea română conform unei anume legi. El are dreptul de a bate monedă, conform unei legi speciale. El închee cu Statele streine Convențiunile necesarii pentru comerciu, navigațiune și alte asemenea; însă ca pentru ca aceste acte să aibă autoritate îndatoritore, trebue mai înteiu a fi supuse puterei legislative și aprobate de ea”. Domnul era astfel puternic implicat în toate ramurile puterii, având largi prerogative.

Comparativ cu alte acte cu valoare constituțională, puterea sa era totuși drastic îngrădită. Domnul trebuia să convoace la 15 noiembrie Corpurile legiuitoare, dar dacă acesta nu o făcea, ele se adunau din propie inițiativă. Dacă Parlamentul se dizolva, alegerile trebuiau ținute în maxim 2 luni, iar noul Parlament se întrunea în cel mult 3 luni. Nici un membru al familiei domnitoare nu putea fi ministru. Cea mai serioasă îngrădire era art. 92: “Persona Domnului este neviolabilă. Miniștrii lui sunt respundetori. Nici un act al Domnului nu pote avea tărie decă nu va fi contra-semnat de un Ministru care prin acesta chiar devine respundetor de acel act”.

În Constituție erau înscrise drepturile românilor: libertatea conștiinței, a învățământului, de a comunica și publica ideile și opiniile, de instruire și asociere, de a alege și a fi aleși în Parlament sau consiliile județene și comunale, se garantau inviolabilitatea persoanei și a domiciliului, secretul corespondenței. Propietatea de orice natură era sacră și inviolabilă. Cetățenii români nu puteau intra în serviciul altui stat fără autorizația guvernului. Multe controverse avea să provoace art. 7: “Însușirea de Român se dobândesce, se conservă și se perde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai streinii de rituri creștine pot dobândi împămentenirea”. În timp, Constituția din 1866 avea să suscite ampele controverse. Unii istorici sunt de părere că aceasta era un compromis: liberalii radicali (roșii) obținuseră libertatea presei și a adunărilor publice în timp ce conservatorii impuseseră votul restrictiv. Erau patru colegii de alegători: pentru deputați primele două cuprindeau marii propietari funciari, al treilea burghezia, liber-profesioniștii, ofițerii în retragere etc. La acestre trei colegii votul era direct. La ultimul colegiu, votul era indirect, țăranii alegând prin reprezentanți. Pentru Senat erau două colegii, alegătorii fiind propietarii funciari și de imobile.

Constituția de la 1866 a avut și adversarii săi printre care: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu. Pentru ei, actul era o “formă fără fond”. Lovinescu scria foarte limpede: “Copie a Constituției belgiene, Constituția română de la 1866 nu reprezintă adevărata expresie a evoluției noastre sociale”. Totuși, dincolo de dispute, trebuie subliniat că România a fost primul stat din sud-estul Europei care a avut o Constituție, oferind un exemplu popoarelor din această zonă. După multă vreme, un act de importanță fundamentală fusese astfel redactat fără concursul străinilor și nici nu a fost supus aprobării lor. Nu se menționa nimic de suzeranitatea otomană sau de garanția Marilor Puteri. Era cea dintâi lege fundamentală ce conscra numele de România iar prin toate prevederile ei, tacit, pregătea Independența.

Surese:http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37755

Ioan Scurtu, România în timpul celor patru regi. Carol I, editura Enciclopedică, București, 2010