Din experiențele de până acum pot spune că oamenii care
învaţă să-şi controleze experienţele interioare sunt capabili să îşi
îmbunățească calitatea vieţii.
Cum ar fi dacă aţi putea să utilizaţi doar 10% din degetele dvs., cu alte cuvinte un singur deget? Totul ar fi extrem de complicat, de la ridicarea unui creion şi până la răsucirea unui buton. V-aţi simţi probabil extrem de frustrat şi aţi renunţa. Oamenii folosesc în mod obişnuit doar 10% din capacitatea unuia dintre cele mai importante organe ale corpului: creierul. Nu-si fac totusi multe probleme. Restul de 90% rămâne în general nefolosit, deşi este disponibil. Dar asta probabil ati mai auzit.
Pentru a ne folosi în mod cât mai eficient mintea, primul pas îl constituie utilizarea ambelor emisfere cerebrale în mod egal. În mod natural, emisfera stângă coordonează activităţile logice şi este responsabilă de aşa-numita gândire din aproape în aproape, în timp ce emisfera dreaptă este centrată pe sentimente, fantezie, imagini mentale şi intuiţie. Profesorul de psihologie Don Schuster de la Universitatea din Iowa afirmă că : „Atunci când ambele emisfere sunt implicate în procesul învăţării, acesta devine uşor şi rapid.“
Cum ar fi dacă aţi putea să utilizaţi doar 10% din degetele dvs., cu alte cuvinte un singur deget? Totul ar fi extrem de complicat, de la ridicarea unui creion şi până la răsucirea unui buton. V-aţi simţi probabil extrem de frustrat şi aţi renunţa. Oamenii folosesc în mod obişnuit doar 10% din capacitatea unuia dintre cele mai importante organe ale corpului: creierul. Nu-si fac totusi multe probleme. Restul de 90% rămâne în general nefolosit, deşi este disponibil. Dar asta probabil ati mai auzit.
Pentru a ne folosi în mod cât mai eficient mintea, primul pas îl constituie utilizarea ambelor emisfere cerebrale în mod egal. În mod natural, emisfera stângă coordonează activităţile logice şi este responsabilă de aşa-numita gândire din aproape în aproape, în timp ce emisfera dreaptă este centrată pe sentimente, fantezie, imagini mentale şi intuiţie. Profesorul de psihologie Don Schuster de la Universitatea din Iowa afirmă că : „Atunci când ambele emisfere sunt implicate în procesul învăţării, acesta devine uşor şi rapid.“
Ciclul de funcţionare a emisferelor cerebrale
În revista internaţională de oto-neuro-oftalmologie, doctorul român I.N. Riga publica în premieră, în 1957, un studiu despre alternanţa perioadelor active ale emisferelor cerebrale.
Neurosavantul David Shannahoff-Khalsa de la Institutul de Ştiinţe Biologice din Salk a realizat studii encefalografice analizând comparativ activitatea emisferelor cerebrale stângă şi dreaptă. El a descoperit o succesiune a dominanţei uneia sau alteia dintre emisfere, într-un ritm ondulatoriu, de val. Timpul mediu al unui ciclu complet, de la emisfera dreaptă la cea stângă şi înapoi la cea dreaptă, aşa cum a descoperit el, este de aproximativ 120 minute.
Potrivit cercetărilor sale, nu numai emisferele cerebrale, dar şi partea mai activă a corpului s-a dovedit a-şi schimba dominanta. Astfel, la fiecare 90-120 de minute, se realizează un ciclu complet în care este mai activă, mai plină de forţă şi susţinută energetic mai întâi jumătatea stângă a corpului, apoi urmând să devină activă pentru un interval identic jumătatea dreaptă a corpului.
În revista internaţională de oto-neuro-oftalmologie, doctorul român I.N. Riga publica în premieră, în 1957, un studiu despre alternanţa perioadelor active ale emisferelor cerebrale.
Neurosavantul David Shannahoff-Khalsa de la Institutul de Ştiinţe Biologice din Salk a realizat studii encefalografice analizând comparativ activitatea emisferelor cerebrale stângă şi dreaptă. El a descoperit o succesiune a dominanţei uneia sau alteia dintre emisfere, într-un ritm ondulatoriu, de val. Timpul mediu al unui ciclu complet, de la emisfera dreaptă la cea stângă şi înapoi la cea dreaptă, aşa cum a descoperit el, este de aproximativ 120 minute.
Potrivit cercetărilor sale, nu numai emisferele cerebrale, dar şi partea mai activă a corpului s-a dovedit a-şi schimba dominanta. Astfel, la fiecare 90-120 de minute, se realizează un ciclu complet în care este mai activă, mai plină de forţă şi susţinută energetic mai întâi jumătatea stângă a corpului, apoi urmând să devină activă pentru un interval identic jumătatea dreaptă a corpului.
Sinergia cerebrală amplifică posibilităţile
creatoare
Aspectul cel mai important din punct de vedere practic în privinţa dominanţei emisferei cerebrale este de a crea o stare de echilibru şi armonie a acestor emisfere. S-a descoperit că în timpul fiecărui ciclu de schimbare a emisferei dominante există o perioadă în care activitatea cerebrală devine echilibrată între ambele emisfere. Cercetările ne sugerează faptul că acesta este momentul de maximă creativitate şi eficienţă. Două creiere sunt mai bune decât unul singur. Cele două emisfere sunt complementare şi, atunci când lucrează împreună, produc apariţia fenomenului de sinergie. Filozoful şi inventatorul Buckminster Fuler defineşte astfel sinergia: „Comportament al întregului sistem, impredictibil prin comportamentele observate separat ale oricăreia dintre părţile componente ale sistemului.“ Indiferent că suntem într-o perioadă de vârf a undei vieţii ultradiene (a ciclului zilnic de odihnă-somn), fie că trecem printr-o perioadă de vale, de odihnă profundă şi recuperare, suntem la nivelul nostru optim atunci când cele două emisfere acţionează împreună, sinergic.
Pentru a trăi stări spirituale, yoghinii nu au aşteptat confirmările ştiinţei
Această stare zero, de neutralitate, de vid sau de perfectă egalitate se regăseşte şi în filozofia yoghină, fiind descrisă drept condiţie de plecare pentru atingerea unor înalte experienţe spirituale. De altfel, aceste ritmuri sunt studiate într-o formă foarte secretă de Yoga, numită Svara Yoga.
Este clar că un creier în care ambele emisfere funcţionează în sincronicitate, armonie şi unitate, este o cheie către stările de vârf şi către performanţele umane neobişnuite. Acelaşi lucru este adevărat şi poate fi înţeles chiar mai uşor atunci când este vorba despre echilibrul fizic între cele două părţi, stânga-dreapta, ale corpului. Această stare de perfect echilibru fizico-mental ne poate permite cu adevărat salturi evolutive dincolo de graniţe pe care umanitatea le consideră astăzi, în mod eronat, ca fiind imposibil de depăşit.
Modelul holografic al creierului
Aspectul cel mai important din punct de vedere practic în privinţa dominanţei emisferei cerebrale este de a crea o stare de echilibru şi armonie a acestor emisfere. S-a descoperit că în timpul fiecărui ciclu de schimbare a emisferei dominante există o perioadă în care activitatea cerebrală devine echilibrată între ambele emisfere. Cercetările ne sugerează faptul că acesta este momentul de maximă creativitate şi eficienţă. Două creiere sunt mai bune decât unul singur. Cele două emisfere sunt complementare şi, atunci când lucrează împreună, produc apariţia fenomenului de sinergie. Filozoful şi inventatorul Buckminster Fuler defineşte astfel sinergia: „Comportament al întregului sistem, impredictibil prin comportamentele observate separat ale oricăreia dintre părţile componente ale sistemului.“ Indiferent că suntem într-o perioadă de vârf a undei vieţii ultradiene (a ciclului zilnic de odihnă-somn), fie că trecem printr-o perioadă de vale, de odihnă profundă şi recuperare, suntem la nivelul nostru optim atunci când cele două emisfere acţionează împreună, sinergic.
Pentru a trăi stări spirituale, yoghinii nu au aşteptat confirmările ştiinţei
Această stare zero, de neutralitate, de vid sau de perfectă egalitate se regăseşte şi în filozofia yoghină, fiind descrisă drept condiţie de plecare pentru atingerea unor înalte experienţe spirituale. De altfel, aceste ritmuri sunt studiate într-o formă foarte secretă de Yoga, numită Svara Yoga.
Este clar că un creier în care ambele emisfere funcţionează în sincronicitate, armonie şi unitate, este o cheie către stările de vârf şi către performanţele umane neobişnuite. Acelaşi lucru este adevărat şi poate fi înţeles chiar mai uşor atunci când este vorba despre echilibrul fizic între cele două părţi, stânga-dreapta, ale corpului. Această stare de perfect echilibru fizico-mental ne poate permite cu adevărat salturi evolutive dincolo de graniţe pe care umanitatea le consideră astăzi, în mod eronat, ca fiind imposibil de depăşit.
Modelul holografic al creierului
Chiar dacă ideea folosirii numai a 10% din
capacitatea cerebrală este argumentată de studii ale neurofiziologiei şi dă
mari speranţe celor care urmăresc optimizarea minţii umane, noi vom merge chiar
mai în profunzime. În definitiv, a memora de 10 ori mai bine sau a fi de 10 ori
mai inteligent, chiar dacă ar însemna foarte mult, ar reprezenta totuşi o
limită de netrecut. În realitate, nu trebuie să privim funcţionarea minţii
într-un mod mecanic, gândind că se va dezvolta în viitor de 10 ori mai mult,
aşa cum un calculator personal Pentium este de câteva ori mai rapid decât unul
386. Cercetători de renume, cum ar fi fiziologul Karl Pribram, împreună cu
fizicianul David Bohm au propus un model holografic al funcţionării creierului
şi memoriei. Într-o asemenea viziune, posibilităţile minţii umane devin, aşa
cum se afirmă de altfel şi în tradiţia spirituală orientală, practic infinite.
Creierul uman funcţionează precum un computer: există dispozitive de ieşire (informaţiile de la simţurile noastre), sisteme de codificare (categorisiri şi evaluări cognitive ale percepţiilor noastre bazate pe experienţele anterioare) şi o unitate centrală de procesare. De asemenea, există o sursă de energie (motivaţia) care selectează anumite informaţii pentru procesare şi ignoră datele considerate irelevante. Dispozitivele de ieşire repartizează datele atât în conştientul, cât şi în subconştientul sistemelor memoriei de lungă durată. Dacă informaţiile sunt codificate imperfect sau dacă nu sunt foarte importante pentru funcţionarea organismului, ele tind să fie uitate sau sunt chiar şterse de alte noi informaţii. Chiar dacă informaţiile sunt înmagazinate în creier, ele sunt aproape irecuperabile dacă nu sunt în mod adecvat conectate la o cale de acces. De exemplu, fără nici un ajutor exterior, încercaţi să vă aduceţi aminte cu cine aţi luat prânzul cu trei săptămâni în urmă. Pentru majoritatea oamenilor, această temă nu este uşoară, cu toate că memoria lor există.
Amintiţi-vă un examen în care v-aţi blocat din cauza stresului, dificultatea cu care încercaţi să adormiţi atunci când ciclul dumneavoastră de somn a fost întrerupt, sau imposibilitatea citirii unui text atunci când sunteţi obosit. Toate aceste activităţi necesită anumite niveluri de activare ale creierului pentru a fi realizate eficient. „Întreruperile” în funcţionarea normală a creierului ne pot afecta procesele cognitive, emoţiile, atitudinile, şi astfel influenţează întregul nostru comportament. Devine astfel imperios necesară dobândirea capacităţii de a determina la voinţă starea creierului ce este optimă pentru acţiunea pe care dorim să o realizăm, prin controlul asupra undelor cerebrale.
Creierul uman funcţionează precum un computer: există dispozitive de ieşire (informaţiile de la simţurile noastre), sisteme de codificare (categorisiri şi evaluări cognitive ale percepţiilor noastre bazate pe experienţele anterioare) şi o unitate centrală de procesare. De asemenea, există o sursă de energie (motivaţia) care selectează anumite informaţii pentru procesare şi ignoră datele considerate irelevante. Dispozitivele de ieşire repartizează datele atât în conştientul, cât şi în subconştientul sistemelor memoriei de lungă durată. Dacă informaţiile sunt codificate imperfect sau dacă nu sunt foarte importante pentru funcţionarea organismului, ele tind să fie uitate sau sunt chiar şterse de alte noi informaţii. Chiar dacă informaţiile sunt înmagazinate în creier, ele sunt aproape irecuperabile dacă nu sunt în mod adecvat conectate la o cale de acces. De exemplu, fără nici un ajutor exterior, încercaţi să vă aduceţi aminte cu cine aţi luat prânzul cu trei săptămâni în urmă. Pentru majoritatea oamenilor, această temă nu este uşoară, cu toate că memoria lor există.
Amintiţi-vă un examen în care v-aţi blocat din cauza stresului, dificultatea cu care încercaţi să adormiţi atunci când ciclul dumneavoastră de somn a fost întrerupt, sau imposibilitatea citirii unui text atunci când sunteţi obosit. Toate aceste activităţi necesită anumite niveluri de activare ale creierului pentru a fi realizate eficient. „Întreruperile” în funcţionarea normală a creierului ne pot afecta procesele cognitive, emoţiile, atitudinile, şi astfel influenţează întregul nostru comportament. Devine astfel imperios necesară dobândirea capacităţii de a determina la voinţă starea creierului ce este optimă pentru acţiunea pe care dorim să o realizăm, prin controlul asupra undelor cerebrale.
Ce sunt undele cerebrale?
În esenţă, creierul nostru este un procesor de informaţie neurochimic care emite semnale electrice. În mod obişnuit, aceste unde nu pot fi sesizate. Cu excepţia clarvăzătorilor şi telepaţilor, tiparele undelor cerebrale sunt imposibil de detectat fără ajutorul unui amplificator special, numit electrocefalograf sau EEG, aparat care surprinde şi înregistrează schimbările de voltaj pe care le emană creierul nostru. Au fost identificate următoarele categorii de unde cerebrale, caracteristice anumitor activităţi şi stări interioare.
Prima categorie este cea a undelor beta, de amplitudine redusă şi frecvenţă ridicată, de 30-14 cicluri pe secundă (Hz). Aceste unde apar în timpul activităţilor mentale intense: calcule, analize logice liniare, etc.
A doua categorie, cea a undelor alfa, caracterizată de o amplitudine mai mare (13-9 Hz), este specifică reveriei (visatului cu ochii deschişi), stărilor de profundă relaxare conştientă şi activităţilor atletice uşor ritmice.
Al treilea tipar este cel al undelor theta, pulsaţii mai neregulate, cuprinse între 8-4 Hz. Aceste unde sunt asociate cu imaginarea inconştientă, cu creativitatea, cu starea imediat precedentă somnului.
În cazul undelor delta, pulsaţiile sunt între 3 şi 1 Hz. În această limită de profundă relaxare, imaginile şi visele dispar, iar fiinţa intră într-o stare de somn reconfortant. Aceste unde au fost identificate în encefalogramele realizate asupra unor persoane care realizau meditaţii.
În mod evident, controlul stărilor mentale subiective (caracteristice diferitelor tipuri de unde cerebrale) este extrem de util în optimizarea activităţilor care necesită tipuri specifice de relaxare sau concentrare.
Când are loc procesul de învăţare?
Oamenii de ştiinţă au constatat că învăţarea şi creşterea inteligenţei nu au loc în stările obişnuite, normale, tipice, zilnice ale conştiinţei, atunci când creierul produce unde beta. Dimpotrivă, fluctuaţiile ample ale creierului au loc atunci când suntem în stare de conştiinţă caracteristică răspunsului de relaxare, în stări de meditaţie, de transă, de deschidere mentală în care se realizează asociaţii libere (stări caracterizate de undele theta). O astfel de stare a trăit probabil Arhimede în timp ce visa cu ochii deschişi în cada de baie. Cu alte cuvinte, suntem mult mai capabili să învăţăm şi să ne îmbunătăţim modelele cerebrale atunci când ne aflăm în stări “neobişnuite” de conştiinţă.
Contrar teoriei general acceptate că învăţarea apare prin practică şi repetiţie, concluzia pe care oamenii de ştiinţă au acceptat-o recent este acea că procesul de învăţare este condiţionat de starea de relaxare a creierului, caracterizat de undele theta. Educatorii, psihologii şi alţi oameni de ştiinţă în domeniul neuroştiinţei explorează acum numeroase tehnici care amplifică abilitatea de a învăţa atât a copiilor, cât şi a adulţilor, prin folosirea imaginilor, a creativităţii, prin meditaţie, training autogen, respiraţie ritmică, cântat, povestit, dans, muzică şi relaxare.
Studiile realizate în acest sens au demonstrat că toate aceste modalităţi pot conduce la creşteri spectaculoase ale capacităţii de acumulare a informaţiilor şi de reamintire a lor. Astfel de tehnici conduc la schimbări ale structurii şi chimiei creierului şi a comportamentului uman, prin mărirea amplitudinii undelor cerebrale şi prin modificarea frecvenţei acestora.
Voi descrie în continuare câteva din cele mai importante studii ce oferă documentaţie privind efectele benefice ale amplificării fluctuaţiilor creierului.
Focalizarea
Psihologul Eugene Gendlin de la Universitatea din Chicago a creat o tehnică mentală pe care a numit-o “focalizare” (“focusing”), care permite practicanţilor să atingă noi profunzimi interioare ce conduc către spectaculoase şi benefice schimbări comportamentale. Este, cu alte cuvinte, o tehnică de învăţare în care se urmăreşte să se obţină o “percepere” a problemei printr-o serie de paşi focalizatori care distrag atenţia de la mediul exterior şi amplifică puterea de a sesiza stările emoţionale. Astfel, se ajunge la un punct în care se experimentează o “schimbare”, o experienţă marcată de o eliberare bruscă de tensiune, un sentiment de profundă relaxare fizică, o senzaţie că problema sau sentimentul neclar a fost în sfârşit înţeles.
Oferim un exemplu foarte simplu: pleci de acasă şi curând ai senzaţia că ai uitat ceva. Te “focalizezi” urmărind să identifici problema: ai uitat gazul deschis? apa curgând? fierul de călcat în priză? În fiecare caz ştii că nu acela este răspunsul corect deoarece nu resimţi nici o uşurare. În final, răspunsul corect este însoţit de o “schimbare”, un sentiment de înţelegere, de eliberare a tensiunii şi chiar o senzaţie de bine fizic. Este, cu alte cuvinte, acel “Aha!” eliberator.
Curios în legătură cu ce se petrece în creierul oamenilor care experimentează această “schimbare”, cercetătorul Norman Don a făcut o analiză pe calculator a peste 8432 înregistrări EEG (EEG sau electroencefalograma înregistrează frecvenţa dominantă a creierului). El a descoperit că imediat ce subiecţii înregistrează o asemenea “schimbare”, undele alfa şi theta se modifică. În fiecare caz, înţelegerile sunt precedate de perioade de vârf ale undelor alfa dominante (10 cicli pe secundă) şi a subarmonicelor sale (5 şi 2.5 cicli). Perioadele opuse – atunci când persoana este focalizată în căutarea răspunsului corect, simţindu-se “prinsă” sau “blocată” – ritmul alfa şi subarmonicelor sale sunt în colaps. Această schimbare indică “reorganizarea la un nivel mai înalt de integrare” a creierului şi reprezintă acea trecere de la starea de conflict la cea de claritate în care structura disipativă a creierului, fiind modificată de fluctuaţiile undelor alfa şi theta (de vârf), ajunge pe un nivel mai înalt.
Gândirea creatoare
Într-un studiu asupra învăţării efectuat la Universitatea din Texas, profesorul de chimie Thomas Taylor a monitorizat EEG-urile studenţilor în procesul numit de el “gândire sintetizatoare”, adică în timp ce ei rezolvau probleme cu ajutorul informaţiilor pe care tocmai le acumulaseră, sintetizându-le într-un mod original şi creativ. “Un EEG înregistrat în timpul momentului în care un dificil concept tehnic dintr-o dată a devenit plin de sens pentru subiect ilustrează o abruptă schimbare în modelul undelor cerebrale ce au loc în scara theta” afirmă Taylor. Cu alte cuvinte, dacă vom reuşi să ne aducem la voinţă creierul în starea theta, vom reuşi să trecem cu succes şi fără bătăi de cap examenele cele mai dificile.
Sincronizarea creierului
Oamenii de ştiinţă care au realizat studii pe practicanţi ai meditaţiei au descoperit că în aceste stări modificate de conştiinţă se obţine o luciditate profundă şi o claritate mentală intensă, caracterizate de sincronizarea undelor emise de cele două emisfere ale creierului – care în mod obişnuit generează unde de amplitudini şi frecvenţe variate.
Relaţia dintre modelele ondulatorii ale celor două emisfere este deosebit de importantă în procesul dezvoltării noastre mentale. Este posibil să existe două modele vibratorii identice care nu sunt sincronizate; ca atunci când amplitudinea maximă a unei unde corespunde momentului de amplitudine minimă al celeilalte unde. Într-un astfel de caz, cele două frecvenţe se anulează reciproc, şi amplitudinea totală scade foarte mult. Atunci când momentele de amplitudine maximă ale celor două unde coincid, ele se combină şi cele două unde vor produce împreună o undă de două ori mai înaltă decât cea existentă la început. Astfel emisferele cerebrale operează sincron şi amplitudinea undelor cerebrale din întregul cortex creşte foarte mult. Aceasta determină puternice fluctuaţii energetice în întregul creier, existând în acele momente posibilitatea unei potenţiale reorganizări mentale într-o ordine mai înaltă.
Dr. Lester Fehni, director al Institului de cercetare în domeniul biofeedback-ului din Princeton, a realizat numeroase studii asupra relaţiei dintre activitatea undelor cerebrale şi comportamentul uman. În urma acestor studii, el afirmă faptul că sincronizarea emisferelor cerebrale “determină o identificare cu experienţa respectivă, o focalizare mentală excepţională. Apare o tendinţă de a te simţi din ce în ce mai unificat cu experienţa, devii însăşi acea experienţă. În plus, puterea de conştientizare se măreşte foarte mult, astfel încât pot fi incluse mult mai multe experienţe în acelaşi timp. Are loc o integrare senzorială a întregului creier, este ca şi cum ai deveni mai puţin calculat şi ai acţiona mai mult intuitiv.” afirmă dr. Fehni.
Una dintre atracţiile sesiunilor de comunicări din acest domeniu o reprezintă demonstraţiile în care oamenii pot învăţa să-şi focalizeze atenţia prin sincronizarea activităţii EEG a ambelor emisfere, utilizând echipamentul de biofeedback. Cercetătorul în acest domeniu Jean Millay a arătat că după o focalizare intensă ce acompaniază sincronizarea creierului, subiecţii au adesea flash-uri ale intuiţiei sau impulsuri creatoare. Iată ce afirma el: “În loc să măsurăm cât de deştepţi sunt studenţii, poate că ar trebui să-i învăţăm cum să-şi focalizeze atenţia, învăţându-i cum să-şi sincronizeze creierele. În mod clar, oamenii care pot învăţa să-şi sincronizeze undele cerebrale la voinţă îşi pot creşte enorm potenţialul mental pentru învăţare şi dezvoltare”.
Un alt studiu semnificativ în această direcţie a fost realizat de profesori din şcolile publice din Tacoma. Aceşti profesori, sub conducerea psihologului Devon Edrington, au utilizat un dispozitiv numit “Henri-Sync” care foloseşte unde sonore în fază sau frecvenţe specifice desemnate să creeze sincronizarea undelor cerebrale. Ei au constatat că studenţii care au studiat şi au dat teste în timp ce înregistrările (casetele) de sincronizare cerebrală funcţionau au obţinut rezultate semnificativ mai bune decât studenţii cărora li s-a predat acelaşi material de către aceeaşi profesori fără beneficiile înregistrărilor de sincronizare emisferică.
Supraînvăţarea
Un număr de tehnici combinând relaxarea profundă cu influxul informaţional pentru a se obţine o învăţare rapidă a stârnit un interes considerabil în ultimii ani, între acestea înscriindu-se şi “sugestopedia” psihiatrului bulgar Georgi Lozanov. Sute de şcoli şi universităţi de pe tot globul au adoptat metoda lui Lozanov de învăţare rapidă şi multe cercetări au confirmat faptul că această tehnică poate determina uluitoare creşteri ale capacităţii de a absorbi, procesa, stoca, manipula şi rechema informaţii. Lozanov şi alţi cercetători au descoperit, de exemplu, că utilizând tehnica sa, studenţii pot să înveţe cu uşurinţă 500 de cuvinte noi pe zi (grupuri selecţionate mergeau chiar până la 3000 de cuvinte noi pe zi), doar în câteva ore de învăţare. În majoritatea cursurilor de limbi străine, 100 de cuvinte noi pe zi sunt considerate un rezultat excelent, şi studenţii acestor cursuri uită rapid multe din cuvintele noi învăţate. Studenţii lui Lozanov, pe de altă parte, au o rată de reţinere de 88% după şase luni. Relatări despre astfel de capacităţi de supraînvăţare au sosit de la institutele Lozanov în toată lumea şi nu există nici un dubiu în privinţa faptului că această metodă intensifică funcţionarea creierului.
Elementele esenţiale ale tehnicii lui Lozanov sunt relaxarea profundă combinată cu sincronizarea ritmurilor cerebrale. După o relaxare profundă a întregului corp, se începe audierea unei muzici puternic ritmate, dar liniştită, cum ar fi muzica unor compozitori ai stilului baroc, (de exemplu Vivaldi, Teleman, Handel şi Bach), care are un ritm de aproximativ 60 de bătăi/minut. Acest ritm sincronizează şi stabilizează pulsul şi ritmul respiraţiei. Psihologii au descoperit că simpla ascultare a acestei muzici nu numai că produce o încetinire a ratei bătăilor inimii şi a respiraţiei, dar de asemenea determină scăderea presiunii sanguine; iar în creier devin dominante undele alfa de amplitudine joasă şi frecvenţă coborâtă. Pentru a amplifica sincronizarea corp-creier, subiecţii sunt instruiţi să respire ritmic. Apoi materialul de învăţat este prezentat de un instructor, într-un ritm sincronizat cu respiraţia lor.
Mecanismele de supradinamizare a creierului ce funcţionează în tehnicile lui Lozanov, ca de altfel şi în alte metode de supraînvăţare, sunt bazate pe ideea lui Prigogine a fluctuaţiilor extreme de energie ce conduc un sistem către o nouă ordine, mai coerentă, mai intrinsec interconectată. Sincronizarea creier-corp produce fluctuaţii energetice ale creierului, foarte asemănător modului în care mii de oameni mărşăluind pe un pod pot determina intrarea în vibraţie şi chiar ruperea acelui pod: variatele elemente ale creierului sunt destabilizate, capabile să părăsească vechile modele şi programe, deschizându-se să primească noi informaţii şi reorganizându-se într-un mod nou. În această stare de “perfecţionare” produsă de sincronizarea corp-creier, pot fi asimilate mari cantităţi de informaţie.
Învăţarea crepusculară (în zorii zilei)
Expertul în domeniul biofeedback-ului Thomas Budzynski de la Centrul Medical al Universităţii din Colorado a făcut cercetări ample asupra efectelor sugestiei şi învăţării atunci când creierul se află în starea theta (undele theta având 3-7 cicli/s au o amplitudine mai mare şi o frecvenţă mai joasă decât undele alfa, aceasta indicând existenţa unor fluctuaţii energetice mai mari în creier). În general, creierul nostru produce predominant unde alfa doar în acele perioade de timp cuprinse între starea de veghe şi cea de somn. Butzynski a pus la punct un echipament de biofeedback care percepe momentul când utilizatorul a intrat în starea teta şi doar atunci derulează materialul care trebuie învăţăt. Butzynski afirmă dspre metoda sa: “Profităm de faptul că starea cuprinsă între veghe şi somn are aceste proprietăţi de acceptare necritică a materialului verbal, sau a aproape oricărui material pe care îl poate procesa. În astfel de stări “modificate” de conştiinţă o mulţime de lucruri se fac foarte repede”.
Ca şi în cazul tehnicii de focalizare a lui Gendlin şi a sincronizării cerebrale a lui Lozanov, creierul, privit ca o structură disipativă, are o capacitate foarte mare de a se reorganiza aproape instantaneu.
Memoria perfectă
Mulţi oameni de ştiinţă consideră că o mare parte din informaţiile pe care le vedem, auzim sau percepem (inclusiv fenomenele care sunt în mod inconştient procesate de creierul nostru şi nu intră niciodată în sfera noastră conştientă) sunt permanent depozitate în creier, gata de a fi rechemate instantaneu. Au existat întotdeauna oameni care au dovedit incredibile puteri de memorare, fiind capabili, de exemplu, să memoreze lungi liste de cuvinte fără sens şi apoi să şi le amintească perfect 50 de ani mai târziu.
Într-o serie de studii, cercetătorul canadian Dr. Wilder Penfield, de la Universitatea McGill, a stimulat creierul diferiţilor subiecţi prin curenţi electrici slabi. Întrucât creierul însuşi nu are receptori ai durerii, Penfield a reuşit să stimuleze diverse zone cerebrale în timp ce subiectul era conştient şi era întrebat ce sentimente sau reacţii îi sunt evocate. Ei au descris o mare varietate de percepţii uluitoare, evocarea instantanee a unor evenimente trecute ca şi cum ar fi fost atunci trăite. Atunci când electrodul era deplasat uşor, erau evocate experienţe total diferite. Penfield afirma: “Fiecare subiect a povestit înregistrări cuvânt cu cuvânt ale unor conversaţii de mult uitate, cântece, glume, petreceri de aniversare din copilărie – lucruri care s-au spus cândva, o singură dată în întreaga lor viaţă – toate perfect înregistrate.” El a concluzionat că fiecare experienţă este înregistrată permanent în creier.
Dr. Lozanov este de acord, susţinând că tehnicile sale nu declanşează o “supramemorie” anormală, ci pur şi simplu facilitează amintirea: cu toţii avem depozitat undeva în creier aproape tot ce am experimentat vreodată sau am învăţat, singura problemă fiind aceea de a recupera acest material. “În anumite condiţii speciale, fiinţa umană îşi reaminteşte o cantitate colosală de informaţii, numărul de nasturi de la un costum, treptele unei scări, ochiurile de la un geam, paşii până la staţia de autobuz. Aceste “percepţii neştiute” ne arată faptul că subconştientul are o putere uluitoare.”
Există un secret al geniului?
Ce are în plus un geniu faţă de o persoană obişnuită? Sunt oare geniile atât de diferite de noi? Fiecare dintre noi poate învăţa să îşi antreneze mintea pentru a ajunge la performanţe deosebite. Fiecare dintre noi poate învăţa să îşi depăşească inhibiţiile şi să trezească numeroase capacităţi excepţionale ascunse în propriul subconştient, capacităţi ce au la bază dezvoltarea anumitor aptitudini: memorie, perspicacitate, coeficient de inteligenţă, capacitate de asimilare.
Aparente contradicţii
Rareori fiinţele geniale sunt recunoscute şi se afirmă astfel în tinereţe. Mulţi sunt chiar etichetaţi ca “dificili”, “înceţi”, sau chiar “înapoiaţi”. Renumitul matematician Poincaré a obţinut în copilărie rezultate atât de slabe la testul Binet (de măsurare a inteligenţei), încât a fost calificat drept “debil mintal”. Thomas Edison, ale cărui 1093 de invenţii au stabilit un record unic în lume şi au schimbat viaţa omenirii, a fost un elev extraordinar de slab. În timpul copilăriei, Albert Einstein era considerat de părinţi drept un copil cu deficienţe, din cauza dislexiei, boală care îi provoca mari greutăţi la scris şi la citit. Mai târziu, Einstein a fost exmatriculat din liceu, şi a picat şi examenul de admitere la facultate. După ce, în cele din urmă, şi-a luat diploma, nu a reuşit să obţină nici un fel recomandare de la profesorii săi. Obligat să accepte, la 25 de ani, o slujbă într-un birou elveţian, Einstein părea destinat să ducă o viaţă mediocră.
Dar, în cel de-al 26-lea an al vieţii sale, Einstein a făcut ceva la care nimeni nu se aştepta. A publicat teoria relativităţii, care conţinea faimoasa formulă E=mc2, în vara anului 1905. ªaisprezece ani mai târziu avea să câştige premiul Nobel şi să devină o celebritate internaţională. Chiar şi astăzi, la 45 de ani de la moartea sa, ochii săi luminoşi, mustaţa deasă şi părul argintiu constituie imaginea standard a “geniului”, sinonim cu inteligenţa supra-umană.
Doctorul Thomas Harvey era patologul de serviciu de la spitalul Princeton, când a murit Einstein, în 1955. El a făcut autopsia lui Einstein şi, fără a cere permisiunea familiei, s-a hotărât să păstreze creierul acestuia. Timp de 40 de ani, Harvey a studiat minuţios fiecare circumvoluţiune a creierului la microscop, şi a oferit părţi din el şi altor cercetători. Scopul său? Să descopere secretul geniului lui Einstein.
Harvey nu a găsit nici un semn care să arate că există vreo diferenţă între un creier obişnuit şi cel al lui Einstein, dar una din colegele sale a reuşit în cele din urmă. După ce a examinat mai multe secţiuni ale creierului, în anii ’80, Marian Diamond, o cercetătoare în neurologie de la Universitatea California din Berkeley, a făcut o descoperire uimitoare ce avea să revoluţioneze concepţia despre învăţare şi despre genii.
Creierul creşte prin învăţare!
Majoritatea oamenilor consideră că geniile se nasc astfel şi nu devin astfel. Dar Diamond şi-a dedicat cariera creării unor genii în laborator. Într-un experiment deja celebru, Diamond a pus un grup de şobolani într-un mediu foarte stimulativ, amenajat cu leagăne, scări, roţi, lumini şi tot felul de jucării. Un alt grup de şobolani a fost închis în cuşti goale. Cei care au trăit în mediul cu un număr mare de stimuli, nu numai că au supravieţuit până la surprinzătoarea vârstă de 3 ani (echivalentul a 90 ani omeneşti), dar creierul lor a crescut, dezvoltând noi conexiuni între celulele nervoase sub formă de dendrite şi axoni (structuri fusiforme care transmit semnale electrice de la o celulă nervoasă la alta). Şobolanii care au trăit în cuştile goale nu s-au dezvoltat foarte mult şi au murit repede. Creierele lor nu aveau decât câteva conexiuni neuronice.
În 1911, dr. Santiago Ramon Y Cajal, părintele neuroanatomiei, descoperise că numărul de interconexiuni între neuroni (sinapse) este un semn al geniului, şi că acestea sunt mult mai importante în determinarea puterii creierul decât numărul de neuroni în sine. Experimentul dr. Diamond a arătat că – cel puţin în cazul şobolanilor – mecanismul fizic al geniului poate fi creat prin exerciţiu mental.
Oare se aplică acest principiu şi oamenilor? Diamond a încercat să afle acest lucru. Ea a obţinut o porţiune din creierul lui Einstein şi l-a examinat. Aşa cum se aşteptase, a descoperit un număr ridicat de celule gliale în lobul parietal stâng, un fel de formaţiune neurologică pe care a descris-o ca pe “o zonă de asociaţie pentru alte zone de asociaţii ale creierului.” Celulele gliale acţionează ca un liant care menţine la un loc celulele nervoase şi ajută la transmiterea semnalelor electrochimice dintre neuroni. Diamond se aşteptase la o asemenea descoperire, pentru că observase concentraţii ridicate de celule gliale şi în cazul şobolanilor. Prezenţa lor în creierul lui Einstein a sugerat că avusese un loc un proces similar de dezvoltare.
Spre deosebire de neuroni – care nu se mai refac şi al căror număr nu mai poate creşte în timpul vieţii – celulele gliale, axonii, dendritele se pot înmulţi de-a lungul vieţii, în funcţie de modul în care ne folosim creierul. Descoperirea lui Marian Diamond sugerează că, pe măsură ce învăţăm mai mult, cu atât apar mai multe conexiuni. Este valabilă şi situaţia reciprocă: atunci când ne oprim din învăţat şi mintea noastră stagnează, aceste conexiuni slăbesc şi cu timpul dispar.
Cortexul este sediul aşa-numitelor „funcţii superioare”. Aceste funcţii includ învăţarea de orice tip, memoria şi amintirea secvenţelor evenimentelor ce au avut loc în trecut, stăpânirea programelor de elaborarea a acţiunilor musculare voluntare, începând cu încheierea şireturilor până la a interpreta o piesă muzicală; înţelegerea vorbirii; creativitatea şi aprecierea tuturor formelor de artă, şi, bineînţeles, toate senzaţiile percepţiilor conştiente.
Cheia longevităţii cerebrale
Studiile cercetătorilor americani demonstrează că într-un mediu suficient de bogat în schimbări, stimulări şi complexitate, creşterea şi îmbogăţirea calitativă a cortexului cerebral poate continua şi în timpul vieţii adulte. Astfel, se poate presupune că, fiind supus unor experienţe adecvate, inteligenţa, creativitatea şi mărimea creierului, vor continua să crească, chiar şi la o vârstă înaintată.
De asemenea, este semnificativ faptul că partea din creier afectată de mediul îmbogăţit este cortexul (scoarţa cerebrală), care creşte nu numai în mărime absolută, dar şi ca proporţie raportată la restul creierului. În timp ce şobolanii au un raport scăzut cortex / subcortex, la fiinţele umane 83% din greutatea totală a creierului uman se află în scoarţa cerebrală. Astfel, este evident faptul că efectele mediului îmbogăţit (comparativ cu lipsa de stimulare) asupra creierului uman ar putea avea efecte mult mai profunde asupra oamenilor decât cele apărute în experienţele cu animale. Atât timp cât viaţa umană este puternic influenţată de funcţiile superioare ale creierului, îmbunătăţirea capacităţilor mentale şi creşterea corticală substanţială are un impact imens asupra conştiinţei şi evoluţiei umane.
Concluzii
Atunci când raportăm rezultatele acestor cercetări la creierul uman, care este mai evoluat şi mai puternic decât cel animal, este evident faptul că oamenii care sunt expuşi la medii îmbogăţite (adică cei ale căror creiere sunt stimulate şi supuse unor schimbări adecvate) vor experimenta schimbări în formă, mărime şi structură ale cortexului. Aceste schimbări vor determina îmbunătăţirea funcţiilor corticale, respectiv creşterea inteligenţei, a creativităţii, a memoriei, etc. Chiar şi scurte expuneri la stimulare pot produce aceste schimbări, cu alte cuvinte chiar scurte perioade de intensă stimulare cerebrală pot determina creşterea complexităţii cerebrale la oamenii de toate vârstele.
Implicaţiile sunt clare: este foarte posibil să devenim noi înşine geniali şi să îi ajutăm pe ceilalţi să devină astfel, folosind exerciţii mentale stimulative sau chiar aparate create special în acest scop (cum ar fi, de exemplu, Mind Sinergy, Brain Machine), proiectate de oamenii de ştiinţă pentru a expune cortexul uman la stimuli şi experienţe noi, provocatoare, care oferă creierului posibilitatea de a se antrena prin el însuşi, prin autotransformare şi autoînvăţare.
Câteva metode de antrenament cerebral
Omul este o fiinţă potenţial perfectă, dar care nu îşi foloseşte la maxim posibilităţile sale, aşa cum fac celelalte fiinţe vii de pe această planetă, fiecare pe nivelul ei. Oare de ce? Pentru că omul nu mai ştie cum să se „conecteze” la sursa lui energetică ca celelalte creaturi sau pentru că nu vrea aceasta? Indiferent de motivul neglijării capacităţilor creierului, trebuie să ştim că dacă nu le vom folosi, le vom pierde, fiind cunoscut faptul că oamenii obişnuiţi pierd peste 100.000 de celule nervoase zilnic datorită nefolosirii lor sau folosirii greşite. Cu cât o persoană îşi neglijează potenţialul cerebral, cu atât acesta devine mai slab. De aceea nu trebuie să ne mire frecvenţa ridicată a unor boli cum ar fi Alzheimer, demenţa, senilitatea, Parkinson şi alte afecţiuni nervoase. Din această perspectivă, uitarea ca rezultat al pierderii memoriei se produce gradat, pe măsură ce fiinţa umană uită de sine, se pierde pe sine, uită de legătura sa cu Dumnezeu, cu întregul univers, prin şirul neîntrerupt al identificărilor parţiale limitate şi condiţionante ale egoului său cu ceea ce acesta desemnează ca fiind real.
Putem alege să ne folosim integral potenţialul cerebral şi astfel să ne îmbunătăţim foarte mult calitatea vieţii. De ce să suferim de pierderi de memorie, când putem deveni adevăraţi magicieni ai acesteia? De ce să dăm înapoi în faţa unei probleme simple, când putem fi genii pline de creativitate? În loc să fim insensibili la senzaţii, putem fi mult mai vii, cu adevărat conştienţi de mediul senzorial înconjurător. În loc să fim „blocaţi“ în situaţii emoţionale nefericite întreaga viaţă, putem învăţa să trăim în deplină armonie cu toate fiinţele care ne înconjoară!
În viaţă, lucrurile sunt atât de dificile cât credem noi că sunt. Indiferent de înzestrările cu care ne-am născut, alegerile pe care le facem determină evenimentele care vor urma. Cu cât ne folosim mai mult corpul şi mintea în scopul dezvoltării noastre interioare, cu atât vom deveni mai capabili de a distinge ceea ce este real de ceea ce este ireal.
sursa: https://www.facebook.com/reicenter.ro?ref=bookmarks
În esenţă, creierul nostru este un procesor de informaţie neurochimic care emite semnale electrice. În mod obişnuit, aceste unde nu pot fi sesizate. Cu excepţia clarvăzătorilor şi telepaţilor, tiparele undelor cerebrale sunt imposibil de detectat fără ajutorul unui amplificator special, numit electrocefalograf sau EEG, aparat care surprinde şi înregistrează schimbările de voltaj pe care le emană creierul nostru. Au fost identificate următoarele categorii de unde cerebrale, caracteristice anumitor activităţi şi stări interioare.
Prima categorie este cea a undelor beta, de amplitudine redusă şi frecvenţă ridicată, de 30-14 cicluri pe secundă (Hz). Aceste unde apar în timpul activităţilor mentale intense: calcule, analize logice liniare, etc.
A doua categorie, cea a undelor alfa, caracterizată de o amplitudine mai mare (13-9 Hz), este specifică reveriei (visatului cu ochii deschişi), stărilor de profundă relaxare conştientă şi activităţilor atletice uşor ritmice.
Al treilea tipar este cel al undelor theta, pulsaţii mai neregulate, cuprinse între 8-4 Hz. Aceste unde sunt asociate cu imaginarea inconştientă, cu creativitatea, cu starea imediat precedentă somnului.
În cazul undelor delta, pulsaţiile sunt între 3 şi 1 Hz. În această limită de profundă relaxare, imaginile şi visele dispar, iar fiinţa intră într-o stare de somn reconfortant. Aceste unde au fost identificate în encefalogramele realizate asupra unor persoane care realizau meditaţii.
În mod evident, controlul stărilor mentale subiective (caracteristice diferitelor tipuri de unde cerebrale) este extrem de util în optimizarea activităţilor care necesită tipuri specifice de relaxare sau concentrare.
Când are loc procesul de învăţare?
Oamenii de ştiinţă au constatat că învăţarea şi creşterea inteligenţei nu au loc în stările obişnuite, normale, tipice, zilnice ale conştiinţei, atunci când creierul produce unde beta. Dimpotrivă, fluctuaţiile ample ale creierului au loc atunci când suntem în stare de conştiinţă caracteristică răspunsului de relaxare, în stări de meditaţie, de transă, de deschidere mentală în care se realizează asociaţii libere (stări caracterizate de undele theta). O astfel de stare a trăit probabil Arhimede în timp ce visa cu ochii deschişi în cada de baie. Cu alte cuvinte, suntem mult mai capabili să învăţăm şi să ne îmbunătăţim modelele cerebrale atunci când ne aflăm în stări “neobişnuite” de conştiinţă.
Contrar teoriei general acceptate că învăţarea apare prin practică şi repetiţie, concluzia pe care oamenii de ştiinţă au acceptat-o recent este acea că procesul de învăţare este condiţionat de starea de relaxare a creierului, caracterizat de undele theta. Educatorii, psihologii şi alţi oameni de ştiinţă în domeniul neuroştiinţei explorează acum numeroase tehnici care amplifică abilitatea de a învăţa atât a copiilor, cât şi a adulţilor, prin folosirea imaginilor, a creativităţii, prin meditaţie, training autogen, respiraţie ritmică, cântat, povestit, dans, muzică şi relaxare.
Studiile realizate în acest sens au demonstrat că toate aceste modalităţi pot conduce la creşteri spectaculoase ale capacităţii de acumulare a informaţiilor şi de reamintire a lor. Astfel de tehnici conduc la schimbări ale structurii şi chimiei creierului şi a comportamentului uman, prin mărirea amplitudinii undelor cerebrale şi prin modificarea frecvenţei acestora.
Voi descrie în continuare câteva din cele mai importante studii ce oferă documentaţie privind efectele benefice ale amplificării fluctuaţiilor creierului.
Focalizarea
Psihologul Eugene Gendlin de la Universitatea din Chicago a creat o tehnică mentală pe care a numit-o “focalizare” (“focusing”), care permite practicanţilor să atingă noi profunzimi interioare ce conduc către spectaculoase şi benefice schimbări comportamentale. Este, cu alte cuvinte, o tehnică de învăţare în care se urmăreşte să se obţină o “percepere” a problemei printr-o serie de paşi focalizatori care distrag atenţia de la mediul exterior şi amplifică puterea de a sesiza stările emoţionale. Astfel, se ajunge la un punct în care se experimentează o “schimbare”, o experienţă marcată de o eliberare bruscă de tensiune, un sentiment de profundă relaxare fizică, o senzaţie că problema sau sentimentul neclar a fost în sfârşit înţeles.
Oferim un exemplu foarte simplu: pleci de acasă şi curând ai senzaţia că ai uitat ceva. Te “focalizezi” urmărind să identifici problema: ai uitat gazul deschis? apa curgând? fierul de călcat în priză? În fiecare caz ştii că nu acela este răspunsul corect deoarece nu resimţi nici o uşurare. În final, răspunsul corect este însoţit de o “schimbare”, un sentiment de înţelegere, de eliberare a tensiunii şi chiar o senzaţie de bine fizic. Este, cu alte cuvinte, acel “Aha!” eliberator.
Curios în legătură cu ce se petrece în creierul oamenilor care experimentează această “schimbare”, cercetătorul Norman Don a făcut o analiză pe calculator a peste 8432 înregistrări EEG (EEG sau electroencefalograma înregistrează frecvenţa dominantă a creierului). El a descoperit că imediat ce subiecţii înregistrează o asemenea “schimbare”, undele alfa şi theta se modifică. În fiecare caz, înţelegerile sunt precedate de perioade de vârf ale undelor alfa dominante (10 cicli pe secundă) şi a subarmonicelor sale (5 şi 2.5 cicli). Perioadele opuse – atunci când persoana este focalizată în căutarea răspunsului corect, simţindu-se “prinsă” sau “blocată” – ritmul alfa şi subarmonicelor sale sunt în colaps. Această schimbare indică “reorganizarea la un nivel mai înalt de integrare” a creierului şi reprezintă acea trecere de la starea de conflict la cea de claritate în care structura disipativă a creierului, fiind modificată de fluctuaţiile undelor alfa şi theta (de vârf), ajunge pe un nivel mai înalt.
Gândirea creatoare
Într-un studiu asupra învăţării efectuat la Universitatea din Texas, profesorul de chimie Thomas Taylor a monitorizat EEG-urile studenţilor în procesul numit de el “gândire sintetizatoare”, adică în timp ce ei rezolvau probleme cu ajutorul informaţiilor pe care tocmai le acumulaseră, sintetizându-le într-un mod original şi creativ. “Un EEG înregistrat în timpul momentului în care un dificil concept tehnic dintr-o dată a devenit plin de sens pentru subiect ilustrează o abruptă schimbare în modelul undelor cerebrale ce au loc în scara theta” afirmă Taylor. Cu alte cuvinte, dacă vom reuşi să ne aducem la voinţă creierul în starea theta, vom reuşi să trecem cu succes şi fără bătăi de cap examenele cele mai dificile.
Sincronizarea creierului
Oamenii de ştiinţă care au realizat studii pe practicanţi ai meditaţiei au descoperit că în aceste stări modificate de conştiinţă se obţine o luciditate profundă şi o claritate mentală intensă, caracterizate de sincronizarea undelor emise de cele două emisfere ale creierului – care în mod obişnuit generează unde de amplitudini şi frecvenţe variate.
Relaţia dintre modelele ondulatorii ale celor două emisfere este deosebit de importantă în procesul dezvoltării noastre mentale. Este posibil să existe două modele vibratorii identice care nu sunt sincronizate; ca atunci când amplitudinea maximă a unei unde corespunde momentului de amplitudine minimă al celeilalte unde. Într-un astfel de caz, cele două frecvenţe se anulează reciproc, şi amplitudinea totală scade foarte mult. Atunci când momentele de amplitudine maximă ale celor două unde coincid, ele se combină şi cele două unde vor produce împreună o undă de două ori mai înaltă decât cea existentă la început. Astfel emisferele cerebrale operează sincron şi amplitudinea undelor cerebrale din întregul cortex creşte foarte mult. Aceasta determină puternice fluctuaţii energetice în întregul creier, existând în acele momente posibilitatea unei potenţiale reorganizări mentale într-o ordine mai înaltă.
Dr. Lester Fehni, director al Institului de cercetare în domeniul biofeedback-ului din Princeton, a realizat numeroase studii asupra relaţiei dintre activitatea undelor cerebrale şi comportamentul uman. În urma acestor studii, el afirmă faptul că sincronizarea emisferelor cerebrale “determină o identificare cu experienţa respectivă, o focalizare mentală excepţională. Apare o tendinţă de a te simţi din ce în ce mai unificat cu experienţa, devii însăşi acea experienţă. În plus, puterea de conştientizare se măreşte foarte mult, astfel încât pot fi incluse mult mai multe experienţe în acelaşi timp. Are loc o integrare senzorială a întregului creier, este ca şi cum ai deveni mai puţin calculat şi ai acţiona mai mult intuitiv.” afirmă dr. Fehni.
Una dintre atracţiile sesiunilor de comunicări din acest domeniu o reprezintă demonstraţiile în care oamenii pot învăţa să-şi focalizeze atenţia prin sincronizarea activităţii EEG a ambelor emisfere, utilizând echipamentul de biofeedback. Cercetătorul în acest domeniu Jean Millay a arătat că după o focalizare intensă ce acompaniază sincronizarea creierului, subiecţii au adesea flash-uri ale intuiţiei sau impulsuri creatoare. Iată ce afirma el: “În loc să măsurăm cât de deştepţi sunt studenţii, poate că ar trebui să-i învăţăm cum să-şi focalizeze atenţia, învăţându-i cum să-şi sincronizeze creierele. În mod clar, oamenii care pot învăţa să-şi sincronizeze undele cerebrale la voinţă îşi pot creşte enorm potenţialul mental pentru învăţare şi dezvoltare”.
Un alt studiu semnificativ în această direcţie a fost realizat de profesori din şcolile publice din Tacoma. Aceşti profesori, sub conducerea psihologului Devon Edrington, au utilizat un dispozitiv numit “Henri-Sync” care foloseşte unde sonore în fază sau frecvenţe specifice desemnate să creeze sincronizarea undelor cerebrale. Ei au constatat că studenţii care au studiat şi au dat teste în timp ce înregistrările (casetele) de sincronizare cerebrală funcţionau au obţinut rezultate semnificativ mai bune decât studenţii cărora li s-a predat acelaşi material de către aceeaşi profesori fără beneficiile înregistrărilor de sincronizare emisferică.
Supraînvăţarea
Un număr de tehnici combinând relaxarea profundă cu influxul informaţional pentru a se obţine o învăţare rapidă a stârnit un interes considerabil în ultimii ani, între acestea înscriindu-se şi “sugestopedia” psihiatrului bulgar Georgi Lozanov. Sute de şcoli şi universităţi de pe tot globul au adoptat metoda lui Lozanov de învăţare rapidă şi multe cercetări au confirmat faptul că această tehnică poate determina uluitoare creşteri ale capacităţii de a absorbi, procesa, stoca, manipula şi rechema informaţii. Lozanov şi alţi cercetători au descoperit, de exemplu, că utilizând tehnica sa, studenţii pot să înveţe cu uşurinţă 500 de cuvinte noi pe zi (grupuri selecţionate mergeau chiar până la 3000 de cuvinte noi pe zi), doar în câteva ore de învăţare. În majoritatea cursurilor de limbi străine, 100 de cuvinte noi pe zi sunt considerate un rezultat excelent, şi studenţii acestor cursuri uită rapid multe din cuvintele noi învăţate. Studenţii lui Lozanov, pe de altă parte, au o rată de reţinere de 88% după şase luni. Relatări despre astfel de capacităţi de supraînvăţare au sosit de la institutele Lozanov în toată lumea şi nu există nici un dubiu în privinţa faptului că această metodă intensifică funcţionarea creierului.
Elementele esenţiale ale tehnicii lui Lozanov sunt relaxarea profundă combinată cu sincronizarea ritmurilor cerebrale. După o relaxare profundă a întregului corp, se începe audierea unei muzici puternic ritmate, dar liniştită, cum ar fi muzica unor compozitori ai stilului baroc, (de exemplu Vivaldi, Teleman, Handel şi Bach), care are un ritm de aproximativ 60 de bătăi/minut. Acest ritm sincronizează şi stabilizează pulsul şi ritmul respiraţiei. Psihologii au descoperit că simpla ascultare a acestei muzici nu numai că produce o încetinire a ratei bătăilor inimii şi a respiraţiei, dar de asemenea determină scăderea presiunii sanguine; iar în creier devin dominante undele alfa de amplitudine joasă şi frecvenţă coborâtă. Pentru a amplifica sincronizarea corp-creier, subiecţii sunt instruiţi să respire ritmic. Apoi materialul de învăţat este prezentat de un instructor, într-un ritm sincronizat cu respiraţia lor.
Mecanismele de supradinamizare a creierului ce funcţionează în tehnicile lui Lozanov, ca de altfel şi în alte metode de supraînvăţare, sunt bazate pe ideea lui Prigogine a fluctuaţiilor extreme de energie ce conduc un sistem către o nouă ordine, mai coerentă, mai intrinsec interconectată. Sincronizarea creier-corp produce fluctuaţii energetice ale creierului, foarte asemănător modului în care mii de oameni mărşăluind pe un pod pot determina intrarea în vibraţie şi chiar ruperea acelui pod: variatele elemente ale creierului sunt destabilizate, capabile să părăsească vechile modele şi programe, deschizându-se să primească noi informaţii şi reorganizându-se într-un mod nou. În această stare de “perfecţionare” produsă de sincronizarea corp-creier, pot fi asimilate mari cantităţi de informaţie.
Învăţarea crepusculară (în zorii zilei)
Expertul în domeniul biofeedback-ului Thomas Budzynski de la Centrul Medical al Universităţii din Colorado a făcut cercetări ample asupra efectelor sugestiei şi învăţării atunci când creierul se află în starea theta (undele theta având 3-7 cicli/s au o amplitudine mai mare şi o frecvenţă mai joasă decât undele alfa, aceasta indicând existenţa unor fluctuaţii energetice mai mari în creier). În general, creierul nostru produce predominant unde alfa doar în acele perioade de timp cuprinse între starea de veghe şi cea de somn. Butzynski a pus la punct un echipament de biofeedback care percepe momentul când utilizatorul a intrat în starea teta şi doar atunci derulează materialul care trebuie învăţăt. Butzynski afirmă dspre metoda sa: “Profităm de faptul că starea cuprinsă între veghe şi somn are aceste proprietăţi de acceptare necritică a materialului verbal, sau a aproape oricărui material pe care îl poate procesa. În astfel de stări “modificate” de conştiinţă o mulţime de lucruri se fac foarte repede”.
Ca şi în cazul tehnicii de focalizare a lui Gendlin şi a sincronizării cerebrale a lui Lozanov, creierul, privit ca o structură disipativă, are o capacitate foarte mare de a se reorganiza aproape instantaneu.
Memoria perfectă
Mulţi oameni de ştiinţă consideră că o mare parte din informaţiile pe care le vedem, auzim sau percepem (inclusiv fenomenele care sunt în mod inconştient procesate de creierul nostru şi nu intră niciodată în sfera noastră conştientă) sunt permanent depozitate în creier, gata de a fi rechemate instantaneu. Au existat întotdeauna oameni care au dovedit incredibile puteri de memorare, fiind capabili, de exemplu, să memoreze lungi liste de cuvinte fără sens şi apoi să şi le amintească perfect 50 de ani mai târziu.
Într-o serie de studii, cercetătorul canadian Dr. Wilder Penfield, de la Universitatea McGill, a stimulat creierul diferiţilor subiecţi prin curenţi electrici slabi. Întrucât creierul însuşi nu are receptori ai durerii, Penfield a reuşit să stimuleze diverse zone cerebrale în timp ce subiectul era conştient şi era întrebat ce sentimente sau reacţii îi sunt evocate. Ei au descris o mare varietate de percepţii uluitoare, evocarea instantanee a unor evenimente trecute ca şi cum ar fi fost atunci trăite. Atunci când electrodul era deplasat uşor, erau evocate experienţe total diferite. Penfield afirma: “Fiecare subiect a povestit înregistrări cuvânt cu cuvânt ale unor conversaţii de mult uitate, cântece, glume, petreceri de aniversare din copilărie – lucruri care s-au spus cândva, o singură dată în întreaga lor viaţă – toate perfect înregistrate.” El a concluzionat că fiecare experienţă este înregistrată permanent în creier.
Dr. Lozanov este de acord, susţinând că tehnicile sale nu declanşează o “supramemorie” anormală, ci pur şi simplu facilitează amintirea: cu toţii avem depozitat undeva în creier aproape tot ce am experimentat vreodată sau am învăţat, singura problemă fiind aceea de a recupera acest material. “În anumite condiţii speciale, fiinţa umană îşi reaminteşte o cantitate colosală de informaţii, numărul de nasturi de la un costum, treptele unei scări, ochiurile de la un geam, paşii până la staţia de autobuz. Aceste “percepţii neştiute” ne arată faptul că subconştientul are o putere uluitoare.”
Există un secret al geniului?
Ce are în plus un geniu faţă de o persoană obişnuită? Sunt oare geniile atât de diferite de noi? Fiecare dintre noi poate învăţa să îşi antreneze mintea pentru a ajunge la performanţe deosebite. Fiecare dintre noi poate învăţa să îşi depăşească inhibiţiile şi să trezească numeroase capacităţi excepţionale ascunse în propriul subconştient, capacităţi ce au la bază dezvoltarea anumitor aptitudini: memorie, perspicacitate, coeficient de inteligenţă, capacitate de asimilare.
Aparente contradicţii
Rareori fiinţele geniale sunt recunoscute şi se afirmă astfel în tinereţe. Mulţi sunt chiar etichetaţi ca “dificili”, “înceţi”, sau chiar “înapoiaţi”. Renumitul matematician Poincaré a obţinut în copilărie rezultate atât de slabe la testul Binet (de măsurare a inteligenţei), încât a fost calificat drept “debil mintal”. Thomas Edison, ale cărui 1093 de invenţii au stabilit un record unic în lume şi au schimbat viaţa omenirii, a fost un elev extraordinar de slab. În timpul copilăriei, Albert Einstein era considerat de părinţi drept un copil cu deficienţe, din cauza dislexiei, boală care îi provoca mari greutăţi la scris şi la citit. Mai târziu, Einstein a fost exmatriculat din liceu, şi a picat şi examenul de admitere la facultate. După ce, în cele din urmă, şi-a luat diploma, nu a reuşit să obţină nici un fel recomandare de la profesorii săi. Obligat să accepte, la 25 de ani, o slujbă într-un birou elveţian, Einstein părea destinat să ducă o viaţă mediocră.
Dar, în cel de-al 26-lea an al vieţii sale, Einstein a făcut ceva la care nimeni nu se aştepta. A publicat teoria relativităţii, care conţinea faimoasa formulă E=mc2, în vara anului 1905. ªaisprezece ani mai târziu avea să câştige premiul Nobel şi să devină o celebritate internaţională. Chiar şi astăzi, la 45 de ani de la moartea sa, ochii săi luminoşi, mustaţa deasă şi părul argintiu constituie imaginea standard a “geniului”, sinonim cu inteligenţa supra-umană.
Doctorul Thomas Harvey era patologul de serviciu de la spitalul Princeton, când a murit Einstein, în 1955. El a făcut autopsia lui Einstein şi, fără a cere permisiunea familiei, s-a hotărât să păstreze creierul acestuia. Timp de 40 de ani, Harvey a studiat minuţios fiecare circumvoluţiune a creierului la microscop, şi a oferit părţi din el şi altor cercetători. Scopul său? Să descopere secretul geniului lui Einstein.
Harvey nu a găsit nici un semn care să arate că există vreo diferenţă între un creier obişnuit şi cel al lui Einstein, dar una din colegele sale a reuşit în cele din urmă. După ce a examinat mai multe secţiuni ale creierului, în anii ’80, Marian Diamond, o cercetătoare în neurologie de la Universitatea California din Berkeley, a făcut o descoperire uimitoare ce avea să revoluţioneze concepţia despre învăţare şi despre genii.
Creierul creşte prin învăţare!
Majoritatea oamenilor consideră că geniile se nasc astfel şi nu devin astfel. Dar Diamond şi-a dedicat cariera creării unor genii în laborator. Într-un experiment deja celebru, Diamond a pus un grup de şobolani într-un mediu foarte stimulativ, amenajat cu leagăne, scări, roţi, lumini şi tot felul de jucării. Un alt grup de şobolani a fost închis în cuşti goale. Cei care au trăit în mediul cu un număr mare de stimuli, nu numai că au supravieţuit până la surprinzătoarea vârstă de 3 ani (echivalentul a 90 ani omeneşti), dar creierul lor a crescut, dezvoltând noi conexiuni între celulele nervoase sub formă de dendrite şi axoni (structuri fusiforme care transmit semnale electrice de la o celulă nervoasă la alta). Şobolanii care au trăit în cuştile goale nu s-au dezvoltat foarte mult şi au murit repede. Creierele lor nu aveau decât câteva conexiuni neuronice.
În 1911, dr. Santiago Ramon Y Cajal, părintele neuroanatomiei, descoperise că numărul de interconexiuni între neuroni (sinapse) este un semn al geniului, şi că acestea sunt mult mai importante în determinarea puterii creierul decât numărul de neuroni în sine. Experimentul dr. Diamond a arătat că – cel puţin în cazul şobolanilor – mecanismul fizic al geniului poate fi creat prin exerciţiu mental.
Oare se aplică acest principiu şi oamenilor? Diamond a încercat să afle acest lucru. Ea a obţinut o porţiune din creierul lui Einstein şi l-a examinat. Aşa cum se aşteptase, a descoperit un număr ridicat de celule gliale în lobul parietal stâng, un fel de formaţiune neurologică pe care a descris-o ca pe “o zonă de asociaţie pentru alte zone de asociaţii ale creierului.” Celulele gliale acţionează ca un liant care menţine la un loc celulele nervoase şi ajută la transmiterea semnalelor electrochimice dintre neuroni. Diamond se aşteptase la o asemenea descoperire, pentru că observase concentraţii ridicate de celule gliale şi în cazul şobolanilor. Prezenţa lor în creierul lui Einstein a sugerat că avusese un loc un proces similar de dezvoltare.
Spre deosebire de neuroni – care nu se mai refac şi al căror număr nu mai poate creşte în timpul vieţii – celulele gliale, axonii, dendritele se pot înmulţi de-a lungul vieţii, în funcţie de modul în care ne folosim creierul. Descoperirea lui Marian Diamond sugerează că, pe măsură ce învăţăm mai mult, cu atât apar mai multe conexiuni. Este valabilă şi situaţia reciprocă: atunci când ne oprim din învăţat şi mintea noastră stagnează, aceste conexiuni slăbesc şi cu timpul dispar.
Cortexul este sediul aşa-numitelor „funcţii superioare”. Aceste funcţii includ învăţarea de orice tip, memoria şi amintirea secvenţelor evenimentelor ce au avut loc în trecut, stăpânirea programelor de elaborarea a acţiunilor musculare voluntare, începând cu încheierea şireturilor până la a interpreta o piesă muzicală; înţelegerea vorbirii; creativitatea şi aprecierea tuturor formelor de artă, şi, bineînţeles, toate senzaţiile percepţiilor conştiente.
Cheia longevităţii cerebrale
Studiile cercetătorilor americani demonstrează că într-un mediu suficient de bogat în schimbări, stimulări şi complexitate, creşterea şi îmbogăţirea calitativă a cortexului cerebral poate continua şi în timpul vieţii adulte. Astfel, se poate presupune că, fiind supus unor experienţe adecvate, inteligenţa, creativitatea şi mărimea creierului, vor continua să crească, chiar şi la o vârstă înaintată.
De asemenea, este semnificativ faptul că partea din creier afectată de mediul îmbogăţit este cortexul (scoarţa cerebrală), care creşte nu numai în mărime absolută, dar şi ca proporţie raportată la restul creierului. În timp ce şobolanii au un raport scăzut cortex / subcortex, la fiinţele umane 83% din greutatea totală a creierului uman se află în scoarţa cerebrală. Astfel, este evident faptul că efectele mediului îmbogăţit (comparativ cu lipsa de stimulare) asupra creierului uman ar putea avea efecte mult mai profunde asupra oamenilor decât cele apărute în experienţele cu animale. Atât timp cât viaţa umană este puternic influenţată de funcţiile superioare ale creierului, îmbunătăţirea capacităţilor mentale şi creşterea corticală substanţială are un impact imens asupra conştiinţei şi evoluţiei umane.
Concluzii
Atunci când raportăm rezultatele acestor cercetări la creierul uman, care este mai evoluat şi mai puternic decât cel animal, este evident faptul că oamenii care sunt expuşi la medii îmbogăţite (adică cei ale căror creiere sunt stimulate şi supuse unor schimbări adecvate) vor experimenta schimbări în formă, mărime şi structură ale cortexului. Aceste schimbări vor determina îmbunătăţirea funcţiilor corticale, respectiv creşterea inteligenţei, a creativităţii, a memoriei, etc. Chiar şi scurte expuneri la stimulare pot produce aceste schimbări, cu alte cuvinte chiar scurte perioade de intensă stimulare cerebrală pot determina creşterea complexităţii cerebrale la oamenii de toate vârstele.
Implicaţiile sunt clare: este foarte posibil să devenim noi înşine geniali şi să îi ajutăm pe ceilalţi să devină astfel, folosind exerciţii mentale stimulative sau chiar aparate create special în acest scop (cum ar fi, de exemplu, Mind Sinergy, Brain Machine), proiectate de oamenii de ştiinţă pentru a expune cortexul uman la stimuli şi experienţe noi, provocatoare, care oferă creierului posibilitatea de a se antrena prin el însuşi, prin autotransformare şi autoînvăţare.
Câteva metode de antrenament cerebral
Omul este o fiinţă potenţial perfectă, dar care nu îşi foloseşte la maxim posibilităţile sale, aşa cum fac celelalte fiinţe vii de pe această planetă, fiecare pe nivelul ei. Oare de ce? Pentru că omul nu mai ştie cum să se „conecteze” la sursa lui energetică ca celelalte creaturi sau pentru că nu vrea aceasta? Indiferent de motivul neglijării capacităţilor creierului, trebuie să ştim că dacă nu le vom folosi, le vom pierde, fiind cunoscut faptul că oamenii obişnuiţi pierd peste 100.000 de celule nervoase zilnic datorită nefolosirii lor sau folosirii greşite. Cu cât o persoană îşi neglijează potenţialul cerebral, cu atât acesta devine mai slab. De aceea nu trebuie să ne mire frecvenţa ridicată a unor boli cum ar fi Alzheimer, demenţa, senilitatea, Parkinson şi alte afecţiuni nervoase. Din această perspectivă, uitarea ca rezultat al pierderii memoriei se produce gradat, pe măsură ce fiinţa umană uită de sine, se pierde pe sine, uită de legătura sa cu Dumnezeu, cu întregul univers, prin şirul neîntrerupt al identificărilor parţiale limitate şi condiţionante ale egoului său cu ceea ce acesta desemnează ca fiind real.
Putem alege să ne folosim integral potenţialul cerebral şi astfel să ne îmbunătăţim foarte mult calitatea vieţii. De ce să suferim de pierderi de memorie, când putem deveni adevăraţi magicieni ai acesteia? De ce să dăm înapoi în faţa unei probleme simple, când putem fi genii pline de creativitate? În loc să fim insensibili la senzaţii, putem fi mult mai vii, cu adevărat conştienţi de mediul senzorial înconjurător. În loc să fim „blocaţi“ în situaţii emoţionale nefericite întreaga viaţă, putem învăţa să trăim în deplină armonie cu toate fiinţele care ne înconjoară!
În viaţă, lucrurile sunt atât de dificile cât credem noi că sunt. Indiferent de înzestrările cu care ne-am născut, alegerile pe care le facem determină evenimentele care vor urma. Cu cât ne folosim mai mult corpul şi mintea în scopul dezvoltării noastre interioare, cu atât vom deveni mai capabili de a distinge ceea ce este real de ceea ce este ireal.
sursa: https://www.facebook.com/reicenter.ro?ref=bookmarks
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu